21 februarie 2016

WinterTri cu Happy Tri Friends. Veselie mare :)

Cum sa impaci un program de pregatire pentru Ironman cu un triatlon pe distante scurte pus fix in mijlocul weekend-ului, dar la care iti face mare placere sa participi pentru ca in urma cu un an aici ai debutat in acest "sport"? Unde mai pui ca m-am inscris alaturi de doi prieteni foarte dragi la stafeta, deci distanta si mai mica pe cap de triatlonist.

Am sucit pe toate partile programul incercand sa dilat timpul. Dintr-un weekend intreg eu aveam ocupata full ziua de duminica, iar sambata scria pe mine 12 km de bicicleta. Vineri seara ajung acasa destul de obosit, afara burniteaza marunt, insa ma urnesc si ies la o alergare cu intervale, bucati cum le spun baietii duri. Apoi imi pregatesc bicicleta pentru concurs si somn. Cat timp am alergat am facut si planul, mie imi vin multe idei nastrusnice in timpul acestor ore sportive. Astfel ca ziua de sambata incepe foarte devreme cu un inot la Bazinul Olimpia. Sunt presat de ceas, la 8 sunt acasa, la 8:20 sunt la Tigrut, punem bitza pe masina, trecem sa luam si Fluturasul si am pornit catre Izvorani, locul faptei. Avem si un suporter infocat, Mihaela nu putea lipsi de la a doua cursa a echipei Happy Tri Friends.


Pana la ora 10 las bicicleta in zona de tranzitie dupa care urmeaza o asteptare lunga, sunt trei serii de start la individual, iar stafetele si duatlonul vor pleca abia in a patra, adica la 12:45. A venit lume multa, nici nu stii cu cine sa vorbesti mai intai, ce comunitate frumoasa! Iata ca se da startul primului grup. Ma echipez si ma pregatesc sa imi fac "alergarea de weekend", eu respect programul caci cioc-cioc! Ironman-ul bate la usa. Plec o data cu a doua serie pentru a gusta putin din atmosfera, intram in padure si ne jucam facand slalom printre crengi si santuri. Este foarte uscat, nici noroiul nu mai e ce a fost candva :) Tura se apropie de final, eu mai dau una ca sa acopar distanta propusa, il intalnesc pe Sorin Boriceanu iesit la incalzire si schimbam cateva vorbe pret de 5 km, spre surprinderea voluntarilor care nu stiau ce e cu noi asa razleti. Pe final ne intersectam cu oamenii din al treilea val.


Mai este putin si intram si noi in ring, Happy Tri Friends. Dupa ce Florian ia startul si Irinuca se indreapta spre bazin pregatindu-se de inot, ramanand cu dilema asupra stilului pe care il va aborda caci da, a incercat chinurile trasului de fiare cu cateva zile in urma si febra musculara nu trece cu una, cu doua. Ma duc si eu la marginea zonei de tranzitie ca sa astept schimbul.


E ceva ingramadeala pe aici, stam cu ochii cat cepele sa ne zarim coechipierii alergaciosi, uite ca vine si Tigrutz, destul de repede, stiam doar ca alearga bine. Preiau chipul, neindemanatic fiind imi ia vreo 20 de secunde sa mi-l prind la glezna si am plecat. Cu bicicleta pe langa mine alerg pana la iesirea din zona de tranzitie unde incalec. Sa inceapa joaca! Cadenta mare pana prind viteza, dai si schimba la pinioane si hai sa depasim si noi ceva! Prind din urma biciclisti duium, rulez cu peste 30 km/h ceea ce pe MTB e chiar bine (ma rog, si pe road bike este, dar acolo e mai usor).

Asfaltul incepe sa se strice, iar eu fac slalom printre gropi. Un coleg de traseu imi propune sa schimbam trena cu randul, nu m-ar deranja dar eu o tin in ritmul meu si il las in spate. Franez puternic in curba, iar asfalt bun, pedalez cat pot, muschii de pe coapse ar tipa daca ar avea gura. Totusi ma simt bine, mie imi place mult bicicleta, am pulsul sus, gafai nitel si parca as bea apa, dar asta m-ar incetini deci renunt la idee. Intru pe tura a doua si prind aglomeratie, sunt cu un tur inaintea celor care si-au preluat stafeta mai tarziu si e inghesuiala mare. Slalom, slalom... Am in fata un baiat care se tine tare si bine face caci e un iepure excelent. Il mai depasesc, ma mai depaseste, niciunul dintre noi nu cedeaza. De fapt sunt doi baieti deci suntem trei in total. Scapam de portiunea cu gropi cu ceva emotii, valeleu de posteriorul meu, scuzati! :) Mai sunt vreo 2 km si vreau sa dau totul, hai sa vedem cat de bine putem iesi in clasament, desi sprintul nu e punctul meu forte. Incetinim la curba si mi-e teama sa nu ne ciocnim. Avem acum o linie dreapta unde si Mark Cavendish ar fi avut enotii cu noi (glumesc :)) Suntem roata la roata, strang din dinti si apas cat pot de tare in pedale, mai jonglez cu pinioanele pentru a avea totusi cadenta si a nu irosi puterea degeaba si imi iese, incep sa ma distantez.






Aud de pe margine cateva incurajari de genul "Hai Dacule!" care imi dau aripi, nici nu stiu exact de la cine sunt caci ochii mei tintesc spre poarta de finish din zare (Adriana, erai si tu acolo, nu?). Radu Cristi imi trage o poza si cobor. Ma uit in urma, nu vine nimeni, alerg pe langa bicicleta, o agat in rastel si fug catre bazin. Cred ca a fost una din cele mai neplacute alergari, chinuitoare, nu prea simteam picioarele. Alex Stratulat imi striga sa trag de brate si parca asta ma ajuta, intru in holul bazinului de unde Irinuca imi desface chip-ul de la picior, si-l prinde pe al ei si a fugit la balaceala. Imi vine sa ma intind pe jos, dar nu e loc :)

Florian este si el acolo, plecam catre tribuna pentru a vedea Fluturasul inotator cum evolueaza ca un delfinutz. Ne ia vreo 10 minute sa o identificam pe Irina caci e multa lume. Se misca bine, febra aia pare sa o jeneze trecand pe alocuri in stilul bras, dar comparativ cu ceilalti oameni de pe culoarul ei sau de pe culoarele vecine se misca bine, cel putin in ritmul lor. Bazinele se succed, 500 de metri trec repede si iata ca a iesit. Irina fuge spre finish si incheie stafeta echipei Happy Tri Friends cu un timp de 1h 7min 46sec. Not bad! De fapt e chiar bun timpul, suntem pe locul 17/64. Happy, happy, joy, joy :)


Urmeaza felicitarile, masa (pasta party) si dansul, dar asta mai tarziu. Mai zabovim vreo ora dupa care ne indreptam spre casele noastre. Ne-am cam distrat azi, trebuie sa repetam experienta. Felicitari guys! La finalul zilei antrenamentul pentru saptamana curenta este incheiat, mi-ar mai fi trebuit cativa km la bicicleta, dar facand un fel de sprint pe MTB sa zicem ca se echivaleaza cumva. Pe seara mai gasesc energie pentru a "da volum la bas", dam "sunetul mai tare" la concertul aniversar Vita de Vie - 20 de ani. Duminica dimineata la 4:30 ceasul suna nemilos, am de prins un zbor prea matinal pentru o zi de duminica, dar oi recupera eu cumva somnul. Polar-ul imi cere recovery pana marti dimineata.




Mutumim pentru poze Radu Cristi, Events Photographer si Mihaela.
Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.



Delivered by FeedBurner

16 februarie 2016

19 saptamani pana la X-MAN Oradea

Dupa cum stiti m-am inscris din nou la triatlonul pe distanta Ironman de la Oradea. Da la X-MAN, pentru ca mi-a placut tare mult atmosfera din 2015, pentru ca aici vin multi prieteni care incearca si ei marea cu degetul, pentru ca Oradea a devenit Kona triatlonistilor romani amatori. Ca sa fac o gluma, daca ma voi inscrie si in 2017 voi deveni XXX-Man, cum imi spunea cineva pe net :))

Am inceput sa ma misc in ianuarie la toate cele trei probe pentru a fi incalzit si parca abia asteptam sa vina odata data de 8 februarie si sa dau drumul programului de pregatire pe care l-am lipit deja pe dulapul din bucatarie. Nu de alta dar atunci cand voi avea tentatia sa caut niste ciocolata printre rafturi la ore tarzii sa ma traga de maneca si sa ma faca sa ma gandesc de doua ori inainte :))

Saptamana #1 a inceput cu o zi de pauza pentru ca asa scrie in program si eu sunt om serios, respect planificarea. Insa dimineata zilei de marti ma gasea in bazin, alaturi de cativa oameni gata sa inceapa voiosi o noua zi. Se pare ca m-am obisnuit sa ma trezesc la 5:00 dimineata si nu mi se pare deloc dificil, cred ca blogurile acelea motivationale la care sunt abonat, dar pe care nu prea le citesc, au avut totusi un efect :)

Inotul

Daca anul trecut m-am pregatit singur la inot si am reusit sa ajung (cu mari emotii) sa pot inota distanta de 3800 m, acum am zis sa trec la nivelul urmator caci era cazul sa invat si eu cu ce se mananca acest sport cu adevarat. Ati zice ca da, tu ai terminat un IM si acum vii sa te vaiti ca nu stii sa inoti. Nu! Stiu sa inot insa din cate mi s-a tot spus inotul inseamna foarte multa tehnica, iar pentru a fi eficient trebuie sa imbunatatesti cat mai mult postura si miscarile in apa.

Asadar in ianuarie am luat taurul de coarne si am revenit la bazin (nu, nu a fost New Year Resolution) reamintindu-mi cum e sa inoti si facandu-mi peri albi pentru ca am lasat o pauza atat de mare (nu va spun ca n-am mai inotat de la Tri Challenge Mamaia), iar de doua saptamani am inceput sa iau lectii serioase. Ce pot sa va spun este ca parca deja ma misc altfel, ochiul antrenorului vede ceea ce noi nu observam si corecteaza ceea ce noi nu am reusit singuri. Pentru mine erau rare momentele in care chiar intram in starea aceea zen in bazin; eh bine, sambata eram intr-o tura pe munte si deja mi se facuse dor se putina balaceala, nu mai fusesem de joi. Deocamdata nu ma uit la ceas pentru ca stiti voi, cronometrul si cantarul ori te bucura foarte mult, ori iti strica toata ziua :)) Va tin la curent.



Ciclismul

Ce sa spun aici, nu cred ca stau rau, inca mai pot pedala cu 30 km/h pe hometrainer. Marti am avut o sesiune de intervale, joi easy bike, iar in weekend am iesit dupa multa vreme pe sosea pentru ca vremea a permis. Mi se par scurte antrenamentele din primele saptamani ale programului asa ca am sarit putin norma si am facut un test de vreo 105 km peste care am trecut cu brio.



Alergatul

Miercuri de dimineata ceasul suna tot la 5:00, ramasese asa de marti; ma trezesc, il opresc, ma uit pe geam, vaai dar e intuneric! si poate ca e si frig. Il setez la 6:20 si ma bag la loc in pat. Bineinteles ca nu imi mai era somn (prietenii spun ca am ajuns sa ma culc odata cu puicutele si sa ma trezesc odata cu cocosii) asa ca la 5:30 ma incaltam si ieseam pe usa pentru cei 8 km ai zilei care au mers binisor potrivit ceasului, respectiv feeling-ului meu.

Intamplator mi-au cazut ochii peste programul de maraton de anul trecut pe vremea asta si timpii de acum sunt ceva mai slabi decat cei din 2015, insa nu cu mult. Mi-am planificat si un maraton in primavara, bine, hai ca recunosc, doua maratoane, caci era pacat sa lipsesc de la Eco, ca sa fiu eu linistit ca mai pot alerga aceasta distanta. Stiti de cand nu am mai alergat un maraton pe sosea? Da, de la Oradea.

Bilantul primei saptamani arata peste 12 ore de miscare, adunate din cate 3 sesiuni de swim, bike, run. Not bad!

Spor si voua,
Dacu'

Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.



Delivered by FeedBurner

9 februarie 2016

Prin Iezer, cu peripeţii

Si ne-am pornit din nou. Se pare ca anul acesta suntem pusi pe treaba si ca grupul nostru, care in unele momente a dat semne de oarecare destramare, renaste reunind noi si noi membri. Deocamdata suntem in targetul de "o iesire la munte in fiecare luna", cel putin eu :)

La un email deschisa-i calea si se aduna mic cu mare 18 omuleti, asta cu vreo 3 saptamani inainte de data plecarii. A venit randul Ralucai sa fie project manager :), a luat calul de haturi si a sunat degraba la Cabana Cuca, rezervand locurile pe care urma sa le confirme la o data mai apropiata de sosire. Spre surprinderea mea nimeni nu renunta, nici macar un email de "stiti, imi pare rau, dar a intervenit ceva si eu nu mai pot veni" :) Hotarati oameni! Rezervam si transportul, autocarul de Campulung Muscel ne asteapta cu usile deschise, gasim si un "pirat" local, cum se zice, care sa ne preia apoi si suntem pregatiti.

Ralu tot suna pentru confirmarea cazarii, nu da nici chip de nea Romica, insa gaseste un numar de fix unde raspunde cineva care ne spune ca domnul cabanier e deja la cabana (unde stiam ca nu e semnal) si ne asteapta. Vineri seara incarcati cu rucsaci burdusiti cu de toate ne dam intalnire la Autogara Militari. In doua ore si ceva suntem in Campulung, microbuzul tocmit de Ionut ne preia si pe la orele 22 suntem in fata Cabanei Voina.

Hai ca destul am stat jos la birou si in autocar, sa ne miscam putin zic! Avem de mers o ora pana la Cabana Cuca, afara ninge linistit, nu stiu de unde ca cerul e aproape senin si sunt si stele. Ne punem pe povestit, dam chitara din mana in mana ca sa nu fie nimeni suparat ca nu a avut ocazia sa o care, facem cateva tumbe pe gheata si uite ca ne apropiem. Andreea se mira ca nu e nici o lumina, eu ii spun ca aici nu este alimentare electrica si probabil ca e pacat sa se abuzeze de generator. Ne apropiem, ajungem in fata usii, ce frumos au renovat cabana, nu am mai fost de ani buni inauntru. Numai ca e incuiata, la fel si grilajul. Eeei nu cred, poate mai exista o anexa numai a cabanierului. Dam tarcoale de jur imprejur, niet. E clar, cabana e inchisa! Oare ce s-o fi intamplat ca doar am vorbit clar. Din fericire o ora de traseu nu obosise pe nimeni asa ca pe la orele 23:30 facem cale intoarsa, gandindu-ne ca la Cabana Voina vom gasi cateva locuri unde sa ne inghesuim si noi este noapte. Drumul e placut mai ales ca e in coborare, la Voina gasim intelegere si gasim si camere :) Mancam ceva si ne retragem la somn.


De dimineata schimbam putin planurile. Cum nea Romica tot nu raspundea la telefon ne asiguram ca putem ramane la Voina si in seara de sambata, ne facem rucsaci usurei si plecam la un traseu ca tare frumos este afara, un senin albastru sticla si o creasta care ne chema sus. Parcurgem din nou drumul pana la Cuca, acum il stim si cu ochii inchisi, ma rog, nu e deloc complicat. Luam o pauza scurta in fata cabanei dupa care incepe urcarea prin padure. Zapada e putina, prea putina pentru luna februarie. Avem si ceva gheata pe vreo trei portiuni, dar nu pune probleme. Serpuim prin padurea proaspat sau mai putin proaspat defrisata, luam avant dupa care luam pauza pentru reintregirea grupului si ajungem in gol.







Soareee! Chiar avem noroc de vreme superba. Dam tot in sus, Tudor SelfieMan se asigura ca nimeni nu scapa nefotografiat. Urcam domol vreo ora si ceva pana in Saua Gradisteanu unde nici vantul nu batea si ne cocotam pe un varfulet de unde admiram creasta Pietrei Craiului. Lunga, masiva, ascutita si neacoperita cu zapada. Ramanem jumatate de ora si cand incepe sa ni se faca frig ne pornim inapoi. Ar mai fi fost o ora pana pe Papusa insa pare cam gheata in plus si ne-ar fi prins si noaptea. Dupa cateva trante prin zapada si putina plaja in bataia soarelui intram in padure unde ne spargem in grupulete. In juma de ora suntem jos si intram la Cuca pentru un ceai. Acum era deschisa :) Nea Romica, cabanierul, isi cere scuze ca nu a ajuns vineri seara, a avut niste probleme pe la spital. Il intelegem ca oameni suntem insa ne putea da si noua un telefon sa ne anunte ori putea trimite pe cineva ca inlocuitor ca vorba aia, Romania Pitoreasca e un club cu traditie. Sunt sigur ca a fost o problema de comunicare insa totusi e bine ca cei care cititi acest blog incercand sa planificati o tura sa fiti pusi in garda si sa confirmati cazarea in cunostinta de cauza.

Dupa ce ne-am incalzit putin coboram spre Cabana Voina la lumina stelelor. Meritam o masa copioasa si o avem, parca nu se mai terminau bucatele acelea alese, fir-ar ea de tuica! Ba mai vine si Ionela cu doua cutii de placinte care ne pun capac :) Dupa putin somn merge un pahar de vin pe acordurile chitarii lui Florin, ca doar n-am carat-o degeaba.

A doua zi de dimineata ne mai invartim pe langa cabana si ne pregatim de decolare. De data aceasta luam trenul, ce bine ca CFR a revenit la sentimente mai bune si a reintrodus aceasta ruta. Nu putem rata ocazia de a trece pe la Iepurasul, pentru cine nu stie este o cunoscuta patiserie si cofetarie din Campulung, obiectiv principal pentru unii dintre noi la fiecare trecere prin oras. Vreau doar sa spun ca a fost un festin de glucide, zaharuri sau cum vreti sa le mai spuneti. Pe la ora 16 suntem in Gara de Nord si Tudor face un selfie de ramas bun. Pana la episodul urmator noi cei 18 drumeti va dorim carari cu soare ... si zapada ca doar este iarna :)


Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.



Delivered by FeedBurner

1 februarie 2016

Dacii (mai putin) Sprinteni la Gerar ... dar pe podium totusi

Da, ne-am obisnuit ca la final de ianuarie sa deschidem sezonul de alergare din noul an cu Semimaraton Gerar. Ma rog, nu o fi el intotdeauna asa de friguros precum ii spune numele, stiti voi, incalzirea globala a stricat multe lucruri in ultima perioada, insa pentru noi ramane un concurs de neratat.

Ca de obicei formula echipei noastre nu se schimba, noi suntem Dacii Sprinteni, adica Micul Dac, Buri Dac si Dacu'. Se schimba poate numai forma sportiva, caci uneori suntem mai lenti ca altadata, in ciuda numelui ce te duce cu gandul la vreun Speedy Gonzoles cu barba, ori un Road Runner ce nu are sa fie niciodata prins de Coyote. Totusi explicatia lui Octav este buna: dacii sunt aici dintotdeauna, sunt obisnuiti sa stapaneasca aceste locuri si daca nu au fugit ei din calea romanilor nu cred sa se urneasca mai tare nici la Gerar.

Asadar, duminica dimineata aleile din curtea Universitatii Politehnice au inceput sa capete sunet si culoare, Sute de alergatori se pregateau de inca o reprezentatie, Teren urcat, temperatura pozitiva, cer senin. Ne echipam, ne tachitam putin cu echipele "adverse", "Cocoseii din Moldova" nu prea au stare, iar baietii veseli cu care am fost vara trecuta la Oradea au chef de glume.


3...2...1...START

Si am plecat. O luam domol ca vor fi 6 ture si ce rost are sa ne grabim de la inceput? Om accelera pe final ca cica asta se numeste negattive split si numai atletilor experimentati le iese. Pe prima tura ne miscam decent, tot intepandu-ne cu Cocoseii prin aluzii mai mult sau mai putin ... ortodoxe. Voluntarii sunt pe pozitii, primii care ne iau in colimator fiind cei de la Padurea Copiilor, galagiosi si foarte vizibili.


Mergem binisor (alergam adica) si pe tura a doua, si pe a treia, nu conteaza ca o mana de echipe deja ne-a depasit cu un tur, chiar nu inteleg de ce s-or grabi asa, ma rog, poate mai au oamenii treaba pe acasa. Adriana ne aplauda la fiecare trecere, Ana cica ne-ar fi spus sa tinem aproape, ceea ce oricum faceam. Incercam sa il luam pe cel mai cunoscut catel din lumea alergarii la o tura, pe Pick da!, insa ne refuza, cica nu suntem la fel de rapizi precum stapanul sau.  Ne mai aranjam putin caciulile dacice si intram pe ce-a de-a patra bucla. Bogdan Popa e in locul unde l-am tot vazut de ani de zile, cu acelasi clopotel si aceleasi aplauze zgomotoase, propun sa ii facem statuie si sa il declaram voluntarul simbol al Gerarului.

Lumea deja se cam rarise pe traseu, regretam ca nu a fost start comun pentru toate echipele si ca cele de la categoriile mixt si feminin incep abia la 10:45. Oprim putin pentru alimentare, acum am loc ca doar ce golisem rezervorul cu vreo 5 km in urma la punctul de pitstop. Domnul Iancu ne iese cu plin, cica de data asta sa ne multumim cu apa caci palinca a ramas uitata undeva in camara. Nici Radu Cristi nu e multumit de aceasta situatie, insa n-avem cum protesta. Se pare ca slabim ritmul, v-am zis ca nu e graba, e cursa in echipa asa ca timpul se imparte la 3, matematica e simpla: facem 3 ore, suntem 3 daci, deci o ora de fiecare si suntem aproape de recordul mondial.



Cred ca voluntarii s-au cam plictisit si asteapta figuri noi. Cand intram pe cea de-a 6-a tura tocmai se dadea startul celorlalti concurenti. Ce bucurie, dintr-o data se anima traseul, ia uite ce de persoane cunoscute sunt pe aici. Incercam sa tinem aproape de echipa pisicutelor, turam putin sosonii pe panta, batem inca o data palma cu trupa lui Veverix, nu il mai refuzam pe domnul Iancu si luam o sticla de apa (sa stiti, ca n-am uitat de palinca, da?) si ne apropiem de finish. Asta sa fie tot? Pai cum, abia ce ne-am incalzit, parca ar merge un maraton ca tocmai ce ne apropiem de unul ca si timp final. Ii mai salutam inca o data pe voluntari, il lasam pe pinguinul Gerard in grija lui Bogdan si ajungem la finish. La anul cu siguranta Dacii vor fi mai Sprinteni, de data aceasta numai 2 ore si 13 minute, cu ghinion.

Nici nu ne primim bine medaliile ca ne trezim cu un microfon in fata buzelor si cu o camera de filmat ce se holba la noi. Zicem si noi ce ne trece prin minte, asa la cald, si ne grabim sa ne schimbam in haine uscate ca avem niste oameni de incurajat. Cursa e incinsa desi eu cam incep sa inghet stand pe loc, aplauzele ajuta la incalzirae mainilor sa stiti. Se da startul si la crosul de 10 km, aici e fara echipe, motiv de alergat tare si de ridicat pulsul. Dupa doua ore imi dau seama de ce se numeste Gerar, numai ca voluntar poti simti acest lucru, si ma retrag in cladirea Rectoratului.

La festivitatea de premiere avem ocazia sa ii aplaudam pe cei mai rapizi dintre noi, printre care si pe Andreea Bratu, un Dac Sprinten fara barba, care urca pe locul al III-lea in cursa feminina. Felicitari Andreea! Si nu stiu cum se face ca ajung si eu pe podium, tot la feminin (ouch!), tanandu-i locul si ridicandu-i premiul Andreei Calugaru. V-am spus eu ca Gerar este un eveniment frumos, nu? :)



Multumim pentru fotografii lui Radu Cristi, Tudor Butu, Radu Neagu, Livia Costache, Razvan Novac Photography.
Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.



Delivered by FeedBurner