Cu bicicletele pe coasta Oceanului Atlantic (4) - Ajungem la Porto, la Lisabona și într-un final acasă
Citiți articolul anterior aici.
Distanță: 62 km, 303 m diferență de nivel
Este ora 7 când sună cele două ceasuri că deh! e luni și așa rămăseseră setate de acasă. Pe cort se aud picături de ploaie, Irina oprește soneriile cu dexteritatea clasică, ne întoarcem pe partea cealaltă și pace. La 8:56 mă uit la ceasul plasat strategic în buzunarul cortului și mă hotărăsc să pun picioarele în pragul cortului și să deschid fermoarul. Iarba nu era udă, clasic! Este o dimineață tipică pe coasta portugheză a Atlanticului.
În 30 de minute strângem tot, inclusiv cortul. În alte 30 de minute punem bagajele pe biciclete, trecem pe la recepție să plătim și parcurgem domol cei 1.6 km până la supermarket că nu mai aveam mâncare. Luăm micul-dejun în parcare: cafea, iaurt, niște foietaje pline de carbohidrați (și grăsimi) și îi dăm înainte. Dacă ne vom întoarce acasă cu mai multe kg decât am avut la plecare cu siguranță asta va fi din cauza iaurtului. Deci oamenii ăstia nu au iaurt simplu, nu au sana sau ceva lapte bătut. Au iaurturi cu tot felul de fructe și zahăr adăugat.
Bikemap ne spune că primii 5 km sunt într-o urcare serioasă, după care totul va fi plat-plat. Și așa a fost. Ne încălzim până ajungem sus. În timp ce ne uitam la harta de pe telefon dezbătând pe unde ar fi mai bine să mergem, un nene tare în vârstă ne vede, ne spune ceva și încearcă să se ridice de pe banca pe care stătea și să vina la noi să ne ajute. Cu greu își pune bastonul în pământ, tare amabili sunt oamenii ăștia și în special cei din zonele rurale. Îi facem semn că e ok și că nu trebuie să se obosească. Intram într-un sat, facem stânga-dreapta-stânga-dreapta și traseul configurat de acasă ne trimite pe un drum prin pădure. Dar ce drum! Mă bucură, arată tare fain numai că după mai puțin de un km ne dăm seama că e plin de gropi. Avem vreo 26 de km până la capăt și mergem cu 10 km/h. Cu părere de rău pentru peisajul lăsat în urmă ieșim pe la jumătate și intrăm puțin pe N109.
Nu e foarte trafic, ne descurcăm. La prânz oprim la o cafenea ca să ne tragem puțin sufletul și să facem obiceiul. Irina ia o trântă aproape de pe loc, nimic grav, i-a scăpat bicicleta și fiind grea a venit peste ea. Socializăm puțin cu oamenii de la bar care nu știau boabă de engleză, dar primim până la urmă și laptele cerut la cafea Eu eram afară pe terasă căutând o poză buna de pus pe Instagram, dar Irina dezvoltă discuții serioase în portughezo-francezo-engleză cu gazdele, le spune de unde venim, unde ne ducem, află că pentru ei vremea e puțin cam rece, dar nouă ne convenea de minune. Domnul mimează cum că dacă ar fi mai cald ne-am tot șterge fruntea de sudoare cu dosul palmelor. Simpatici oameni.
Ieșim de pe drumul national și continuăm prin sate. E frumos, e liniște și trafic aproape inexistent. În plus avem și piste din loc în loc. Nu ne grăbim căci ceasul ține cu noi, stăm să facem poze, mai oprim să luam apă, d-astea! Ajungem la camping pe la ora 16, facem check-in-ul, aflăm de ce casele sunt vopsite în dungi verticale, se trage de la căpitanii de vase și de la marinari și este o tradiție locală în Costa Nova. Locul este în top 3 locuri văzute în această excursie.
Eu instalez cortul, avem iarbă, iar Irina face duș, încercăm să ajungem la timp în oraș pentru a prinde apusul. Plecăm către centru căci avem treabă: să facem multe poze caselor frumos colorate. Soarele este cam puternic așa că mergem pe plajă, bem o bere, așteptăm ca soarele să se ducă spre apus. Apoi dăm o tură luând la rând fiecare străduță. Nu toate casele sunt atât de cochete însă cele care sunt chiar sunt!
Soarele apune și noi înghețăm încet și sigur așa că după ce trecem pe la super mercado ca să luăm ceva pentru dimineață dăm fuga la camping. Ne îmbrăcăm și luăm la rând restaurantele în căutarea celui mai potrivit. Ne ghidăm după principiul "unde miroase mai bine și e mai multă lume". Cum știam că mai e un restaurant pe plajă mergem și până acolo și ne ies niște poze foarte faine la apus. Apoi ne întoarcem în centru și mâncăm pe săturate: paella cu fructe de mare, vinho verde rose (păi e verde sau rose?!), luăm și desert. Hai că am exagerat, dar mâine e o zi lunguță, ultima de pedalat, ne trebuie benzină.
Distanță: 78 km, 500 m diferență de nivel
Marți ne trezim pe la 7:10, cu ideea de a pleca ceva mai devreme pentru că drumul e lunguț și la final profilul arată pante. Mâncăm, strângem lucrurile, frumos camping. În 2 km suntem în oraș și nu ne abținem să nu mai facem câteva fotografii cu aceste căsuțe, acum lumina e diferită. Apoi ne iese în cale un magazin cu suveniruri drăguțe, majoritatea dungate și ele, motiv bun să mai întârziem vreo jumătate de oră.
Hai că s-a dus graba noastră. Continuăm până la capătul străzii, trecem podul peste râu, facem stânga și ne dăm seama că mai trebuie sa traversăm o dată, dar nu se vede nici un pod. Este însă ferry-boat, super, ne dăm și pe apă puțin. Ne învârtim prin port urmând semnele și găsim locul de plecare al vaporașului însă nu și nava. Citim afișele până ce apare un salvamar care ne dumirește, ferry-boatul pleacă la ora 12:00. Acum e 11:20, avem numai 10 km parcurși, nu prea ne iese azi cu grăbitul.
Vin vaporul, plătim, urcăm, facem și un live pe Facebook, ajungem numai decât pe malul celălalt, vreo 15 minute a durat. În port găsim semnul de Eurovelo 1, traseu care merge pe coasta Atlanticului începând din țările nordice și încheindu-se aici în Portugalia, vreo 9100 de km, cred că în juma de an e făcubil :)) Încălecăm și băgăm cărbuni că nu e vreme de stat. Pedalăm pe malul râului, e soare, km se scurg. Pe margine sunt mulți pescari, deh și peștele ăsta trebuie să vină de undeva.
După 40 de km ne gândim că ne e foame și cum mai sunt 30 și ceva de miimi până la Porto decidem să oprim. Tare aș mânca o pizza. Prima încercare e eșuată, restaurantul e închis. Vedem un semn de centru comercial și pedalam vreo 3 km până acolo, Eu stau de pază, Irina intră să ia ceva la pachet, se întoarce cu mâna goală, dar zărise un Pizza Hut pe latura cealaltă a clădirii. Just perfect!
Luam 2 pizza medii, cam scumpe mi s-au părut, 28 de euro, dar sunt bune și ne astâmpără foamea și pofta chit că se cam scurgea grăsimea din feliile acelea suculente la propriu. Luăm și cafea că cică așa se face după masă :)) și pe cai.
După 2-4 km facem stânga și de aici treaba se strică. E trafic, e ora când oamenii ies de la serviciu zicem noi, și șoferii merg cam tare și nu au respectul acela față de bicicliști de care au dat dovadă portughezii până aici. Pai cu 100 de km mai la sud făceau coloană în spatele tău și te depășeau numai când aveau vizibilitate bună și loc să treacă la distanță de tine. În fine, oprim la o benzinărie să luăm apă că așa e viața asta de hoinar.
Eu stau cu ochii pe hartă și văd numai autostrăzi către Porto. Ba și Google Maps se lasă cu greu păcălit să ne facă o rută convenabilă . N109 se termină și nu ne rămâne decât să o luăm prin sate, printr-un labirint de străduțe. Deci dacă vreți să vă ocupați mintea vreodată cu ceva complicat încercați să găsiți cel mai bun drum între Flor de Norte și Porto fără să folosiți GPS-ul. Ma uitam pe telefon, memoram "stânga, dreapta, stânga, dreapta, stânga, stânga, dreapta" și urcam în șa scăzând la fiecare intersecție câte un factor din această serie. Asta până ce s-a enervat Irina și pe bună dreptate căci pe lână virajele astea pe străduțe mai erau și pante, una în urcare, una în coborâre, și cu unghi de înclinație deloc mic.
Știam că înainte de Porto va fi oarecare diferență de nivel față de platul din primii 50 de km ai zilei. Luăm o gură de aer, mai consultăm o dată harta, dam rerutare, degeaba. Pun telefonul pe selfie stick-ul de pe ghidon unde de obicei am ținut camera GoPro și deja e mult mai simplu, parca aș fi în mașina. Bateria telefonului ar fi problema, ia că mi-am adus aminte din nou să caut și să cumpăr un încărcător solar sau de ce nu ceva care să acumuleze energia dezvoltată de genunchii noștri în pedale.
Ne apropiem, uite orașul, wow! E plin de coline, acum suntem în zona de Vila Nova de Gaia unde se produce celebrul vin de Porto, nume care împreună cu cel al orașului de pe malul celălalt al râului Duoro au dat numele țării, Portugalia. Trecem pe Ponte de Infante, oprim la jumătatea lui ca să ne bucurăm că am ajuns, Irinei parcă nu îi vine să creadă că veloexpediția noastră a ajuns la finish.
Caut pe Booking cazarea rezervată, facem dreapta și în 2 km ajungem. Nu înainte de a opri la magazin să iau apă, un pepene și o sticlă de vin, nu era în plan dar s-a lipit de mine. Ne cazăm, ducem bicicletele într-o căsuță aflată în renovare, le încuiem acolo și le lăsăm să se odihnească până ce vom pleca la gară peste două zile. Camera e drăguță, la etajul 3 bineînțeles, bine că nu am mai urcat și bicicletele până aici cum se întâmplase la Lisabona. După 10 zile vom dormi din nou într-un pat. Până facem duș și despachetăm se face ora 22 așa că ieșim să mâncăm în zonă, sunt multe restaurante. Nimerim la unul simplu, deși la intrare scria că au meniu în engleză ospătarul ne repede că nu, pare să nu fie foarte bucuros că venim acum când probabil că se pregăteau să închidă. După aceea e amabil, mâncarea vine foarte repede, bacalhau cu chipsuri portugheze sau cam asa ceva, adică niște cartofi tăiați în rondele subțiri și cod. Irina își ia o dorada, facem sharing, golim și sticla de vin căci suntem oameni serioși. Noapte bună.
Pe strada Catarina întâlnim Mănăstirea Jeronimos unde și intram, era slujba, destul de multă lume. Apoi ajungem la piață, un obiectiv important pentru noi, acolo se găsește mâncare adevărată. Și pe deasupra piețele mi se par spectaculoase, abundente, colorate. Dăm o tură, facem poze, luăm smochine, fructul pasiunii și salivez la pepenii prea mari pentru a-i căra prin oraș toată ziua.
Ajungem la primărie despre care inițial am crezut că e cine știe ce palat căci clădirea este mare și are o arhitectura interesantă. Se poate intra în hol unde toată lumea se fotografiază lângă un zid pictat cu simbolurile orașului. O luăm către centrul istoric Ribiera, dar până acolo ne oprim la o terasă, pauză de cafea, apă și încărcat telefonul. Și de două eclere că nu ne-am putut abține și nici nu aveam de ce până la urmă. Ceasul zboară, mergem pe străduțe înguste străjuite de clădiri înalte, vechi și nu prea îngrijite. Ajungem într-un punct de belvedere, vedem podul Luis I și râul Douro.
Coborâm multe trepte și pante până la Ribiera, centrul istoric plin de terase de pe malul râului și plin de turiști. Zona e foarte faină, stăm pe malul apei și privim bărcile și peștii căci apa era clară, întrebându-ne în ce direcție curge apa. Privim și la malul celălalt unde sunt multele crame care produc vinul de Porto.
Era ora 3. Traversăm podul, niște băieți stăteau agățați de exteriorul acestuia pregătindu-se chipurile să sară în apă, însă momentul acela se lasă așteptat, prilej pentru prietenii lor de a strânge niște bănuți de la turiștii curioși. Crama pe care voiam sa o vedem e chiar în dreapta după ce treci podul, Calem se numește, o alegem la recomandarea unui blog pe care îl citisem. Intrăm, plătim biletele, 15 euro de persoană cu degustarea a trei tipuri de vin. Următoarea vizită ghidată în limba engleză este la ora 15:45 și cum eu muream de foame ieșim și ne aruncăm la prima ofertă unde cerem doua supe pe repede înainte. Se face tot posibilul, bucătarii se dau peste cap și ne potolim foamea pentru moment. Știam eu cum e cu degustările astea, dacă mai ești și nemâncat ieși pe 3 cărări, cate una pentru fiecare pahar băut.
Începe vizita, avem 30 minute să facem turul interactiv singuri, aflăm că strugurii se cultivă pe valea Râului Douro, că au numai 3 luni de soare, vedem cum se cultivă, cum se recoltează, că se zdrobesc cu picioarele, dar și industrializat bineînteles. Vedem animații și filmulețe până expiră timpul. Intrăm cumva în subteran (Irina se lasă convinsă până la urmă că spațiul de acolo nu e deloc strâmt), printre butoaie, și ni se vorbește de proprietățile acestui vin care e sweet and strong ceea ce e o contradicție cumva. Adică dacă e dulce e cam must și nu e alcoolizat. Sau dacă e puternic alcoolizat asta înseamna că e deja fermentat și nu mai e dulce. Cum vine asta? Păi după o perioadă mai scurtă de fermentație decât a altor vinuri se adaugă alcool distilat care îi oprește fermentarea și îi crește alcoolemia. Astfel el va avea 19-20 de grade și va fi la fel de dulce precum o vișinată.
Ni se mai prezintă cele trei tipuri: alb, ruby și tawny, după care trecem la degustare. Cel alb e dulceag și tare. Ruby e mai închis la culoare, fermentat în butoaie mici, iar tawny e deschis la culoare și fermentat în butoaie mari. Mi se par foarte tari, duc mai multe spre coniac decât către vin.
Ieșim veseli :)) și încântați de ce am aflat. Luăm și trei sticle de la magazinul cramei, cum le-om căra vedem noi mai târziu. E aproape ora 18 și se lasă răcoare așa că ne îndreptăm către casă. Drumurile de astăzi ne-au cam rupt de picioare și decidem să mâncăm în zonă. La restaurantul de peste drum care pare destul de fandosit găsim tripos, mâncarea tradițională din zona Porto pe care voiam să o încercăm. Luăm și vin, din nou, și ton la grătar cu piure de brocolli și cartofi dulci, ce să mai, a fost o excursie culinaro-bahică pe cinste. Tripos nu ne dă pe spate, știam că se face din măruntaie căci într-o anume perioadă localnicii dădeau carnea soldaților, iar ei păstrau resturile cum s-ar zice. Eh bine, măruntaiele astea sunt amestecate cu o iahnie de fasole și primim și un bol de orez alături. Ceasul bate de miezul nopții, hai la somn că mâine la 8:54 avem trenul.
La 12 suntem la Lisabona. Suntem întâmpinați de o caniculă cum nu am avut până acum. În dreptul Placa do Comercio oamenii intraseră în apă, ceea ce fac și eu. Mai aveam o singură restanță și anume dorința Irinei de a sta pe o terasă și a asculta fado. Cum avionul e abia diseară târziu pornim înspre Belem cu gândul de a mai lua o porție de pasteis, și avem norocul să întâlnim un concert live de fado în plină stradă. Răcoarea unui cocktail este exact ce ne mai trebuia pentru a rămâne aici vreo oră.
Apoi ne luăm porția de dulce și ne întindem pe iarbă la umbra copacilor.
Pe la ora 18 o pornim către aeroport cu escală la un supermarket ca să luam folie pentru împachetat bicicletele. Ajungem devreme, le ambalăm bine de tot, începem să ne obișnuim deja cu asta, și ne așezăm la o coadă lungă pentru check-in. Când ne vine și nouă rândul avem neplăcuta surpriză să ni se comunice că bicicletele nu pot fi preluate așa, că trebuie să le demontăm? Păi cum adică? În regulamentul BlueAir nu scrie asta, dezumflarea roților și punerea ghidonului paralel cu cadrul sunt suficiente. Degeaba explicăm noi că nu avem cum să demontăm pedalele pentru că nu avem cheie întrucât știam că nu e necesar să facem asta; angajații BlueAir își mențin poziția. Timpul trecea, mă agit, vorbesc cu paznicii, ei sunt foarte cooperanți, vin cu o cheie de 15 care din păcate este prea groasă. Dau prin stație, trusa de scule este în celălalt terminal care e departe. Ceasul ticăie. Avem noroc că e un șantier în aeroport și cineva aduce cheia salvatoare. Mai sunt 10 minute până la închiderea îmbarcării, în zonă nu mai e nimeni. Reușim să desfacem pedalele, le scot și câte o roată și fugim să le predăm. "Scăpăm" de ele la ora 23:00, fix momentul când check-in-ul se închide. Nu ne rămâne decât să fugim prin terminal, ne descotorosim în timp record de tot ce înseamnă metal și trecem prin poarta de scanare, prezentăm în grabă și buletinele, urcăm într-un autobuz ce ne aștepta și reușim să urcăm în avion. Asta e partea pozitivă. Partea negativă e că ne-am făcut o căruță de nervi deși noi am respectat regulamentul. În fine, am reglat și asta mai târziu cu BlueAir.
La ora 5 dimineață aterizăm la București. Tare eram curios ce fac Hoinarii noștri și mai ales dacă au ajuns căci predându-i atât de aproape de ora de decolare eram convins că nu vor fi îmbarcați la timp. Din fericire au ajuns. Totul e bine când se termină cu bine :) Octy ne așteaptă cu mașina și a adus și Mutzul care e încântat să ne vadă... cred. Ce-i drept îi cam place prin aeroport și se uită curioasă împrejur.
Ei bine, cam asta a fost. 11 zile de excursie, 7 de pedalat, multe nopți dormite la cort, zeci de locuri vizitate, mii de poze pe aparat și acest blog pe care am reușit să îl termin. O experiență foarte interesantă, cicloturismul îți oferă multe, așa că vom mai face.
Ținem să aducem mulțumiri prienilor de la Pegas pentru suportul tehnic, Bicicletele Pegas Hoinar ne-au purtat toți acești 600 de km, împreună cu toate lucrurile de care am avut nevoie, și nu s-au dat nici un moment bătute. Promitem să le mai scoatem la plimbare cât de curând.
Citiți și articolele anterioare din seria #HoinariPrinPortugalia:
- partea I
- partea a II-a
- partea a III-a
Nu uitați să vă abonați la pagina de Facebook sau la newsletter pentru a primi articolele următoare.
Ziua VIII - La căsuțele dungate
Traseu: Figueira da Foz - Costa NovaDistanță: 62 km, 303 m diferență de nivel
Este ora 7 când sună cele două ceasuri că deh! e luni și așa rămăseseră setate de acasă. Pe cort se aud picături de ploaie, Irina oprește soneriile cu dexteritatea clasică, ne întoarcem pe partea cealaltă și pace. La 8:56 mă uit la ceasul plasat strategic în buzunarul cortului și mă hotărăsc să pun picioarele în pragul cortului și să deschid fermoarul. Iarba nu era udă, clasic! Este o dimineață tipică pe coasta portugheză a Atlanticului.
În 30 de minute strângem tot, inclusiv cortul. În alte 30 de minute punem bagajele pe biciclete, trecem pe la recepție să plătim și parcurgem domol cei 1.6 km până la supermarket că nu mai aveam mâncare. Luăm micul-dejun în parcare: cafea, iaurt, niște foietaje pline de carbohidrați (și grăsimi) și îi dăm înainte. Dacă ne vom întoarce acasă cu mai multe kg decât am avut la plecare cu siguranță asta va fi din cauza iaurtului. Deci oamenii ăstia nu au iaurt simplu, nu au sana sau ceva lapte bătut. Au iaurturi cu tot felul de fructe și zahăr adăugat.
Bikemap ne spune că primii 5 km sunt într-o urcare serioasă, după care totul va fi plat-plat. Și așa a fost. Ne încălzim până ajungem sus. În timp ce ne uitam la harta de pe telefon dezbătând pe unde ar fi mai bine să mergem, un nene tare în vârstă ne vede, ne spune ceva și încearcă să se ridice de pe banca pe care stătea și să vina la noi să ne ajute. Cu greu își pune bastonul în pământ, tare amabili sunt oamenii ăștia și în special cei din zonele rurale. Îi facem semn că e ok și că nu trebuie să se obosească. Intram într-un sat, facem stânga-dreapta-stânga-dreapta și traseul configurat de acasă ne trimite pe un drum prin pădure. Dar ce drum! Mă bucură, arată tare fain numai că după mai puțin de un km ne dăm seama că e plin de gropi. Avem vreo 26 de km până la capăt și mergem cu 10 km/h. Cu părere de rău pentru peisajul lăsat în urmă ieșim pe la jumătate și intrăm puțin pe N109.
Nu e foarte trafic, ne descurcăm. La prânz oprim la o cafenea ca să ne tragem puțin sufletul și să facem obiceiul. Irina ia o trântă aproape de pe loc, nimic grav, i-a scăpat bicicleta și fiind grea a venit peste ea. Socializăm puțin cu oamenii de la bar care nu știau boabă de engleză, dar primim până la urmă și laptele cerut la cafea Eu eram afară pe terasă căutând o poză buna de pus pe Instagram, dar Irina dezvoltă discuții serioase în portughezo-francezo-engleză cu gazdele, le spune de unde venim, unde ne ducem, află că pentru ei vremea e puțin cam rece, dar nouă ne convenea de minune. Domnul mimează cum că dacă ar fi mai cald ne-am tot șterge fruntea de sudoare cu dosul palmelor. Simpatici oameni.
Ieșim de pe drumul national și continuăm prin sate. E frumos, e liniște și trafic aproape inexistent. În plus avem și piste din loc în loc. Nu ne grăbim căci ceasul ține cu noi, stăm să facem poze, mai oprim să luam apă, d-astea! Ajungem la camping pe la ora 16, facem check-in-ul, aflăm de ce casele sunt vopsite în dungi verticale, se trage de la căpitanii de vase și de la marinari și este o tradiție locală în Costa Nova. Locul este în top 3 locuri văzute în această excursie.
Eu instalez cortul, avem iarbă, iar Irina face duș, încercăm să ajungem la timp în oraș pentru a prinde apusul. Plecăm către centru căci avem treabă: să facem multe poze caselor frumos colorate. Soarele este cam puternic așa că mergem pe plajă, bem o bere, așteptăm ca soarele să se ducă spre apus. Apoi dăm o tură luând la rând fiecare străduță. Nu toate casele sunt atât de cochete însă cele care sunt chiar sunt!
Soarele apune și noi înghețăm încet și sigur așa că după ce trecem pe la super mercado ca să luăm ceva pentru dimineață dăm fuga la camping. Ne îmbrăcăm și luăm la rând restaurantele în căutarea celui mai potrivit. Ne ghidăm după principiul "unde miroase mai bine și e mai multă lume". Cum știam că mai e un restaurant pe plajă mergem și până acolo și ne ies niște poze foarte faine la apus. Apoi ne întoarcem în centru și mâncăm pe săturate: paella cu fructe de mare, vinho verde rose (păi e verde sau rose?!), luăm și desert. Hai că am exagerat, dar mâine e o zi lunguță, ultima de pedalat, ne trebuie benzină.
Ziua IX, ultima de pedalat - Ajungem la Porto
Traseu: Costa Nova - PortoDistanță: 78 km, 500 m diferență de nivel
Marți ne trezim pe la 7:10, cu ideea de a pleca ceva mai devreme pentru că drumul e lunguț și la final profilul arată pante. Mâncăm, strângem lucrurile, frumos camping. În 2 km suntem în oraș și nu ne abținem să nu mai facem câteva fotografii cu aceste căsuțe, acum lumina e diferită. Apoi ne iese în cale un magazin cu suveniruri drăguțe, majoritatea dungate și ele, motiv bun să mai întârziem vreo jumătate de oră.
Hai că s-a dus graba noastră. Continuăm până la capătul străzii, trecem podul peste râu, facem stânga și ne dăm seama că mai trebuie sa traversăm o dată, dar nu se vede nici un pod. Este însă ferry-boat, super, ne dăm și pe apă puțin. Ne învârtim prin port urmând semnele și găsim locul de plecare al vaporașului însă nu și nava. Citim afișele până ce apare un salvamar care ne dumirește, ferry-boatul pleacă la ora 12:00. Acum e 11:20, avem numai 10 km parcurși, nu prea ne iese azi cu grăbitul.
Vin vaporul, plătim, urcăm, facem și un live pe Facebook, ajungem numai decât pe malul celălalt, vreo 15 minute a durat. În port găsim semnul de Eurovelo 1, traseu care merge pe coasta Atlanticului începând din țările nordice și încheindu-se aici în Portugalia, vreo 9100 de km, cred că în juma de an e făcubil :)) Încălecăm și băgăm cărbuni că nu e vreme de stat. Pedalăm pe malul râului, e soare, km se scurg. Pe margine sunt mulți pescari, deh și peștele ăsta trebuie să vină de undeva.
După 40 de km ne gândim că ne e foame și cum mai sunt 30 și ceva de miimi până la Porto decidem să oprim. Tare aș mânca o pizza. Prima încercare e eșuată, restaurantul e închis. Vedem un semn de centru comercial și pedalam vreo 3 km până acolo, Eu stau de pază, Irina intră să ia ceva la pachet, se întoarce cu mâna goală, dar zărise un Pizza Hut pe latura cealaltă a clădirii. Just perfect!
Luam 2 pizza medii, cam scumpe mi s-au părut, 28 de euro, dar sunt bune și ne astâmpără foamea și pofta chit că se cam scurgea grăsimea din feliile acelea suculente la propriu. Luăm și cafea că cică așa se face după masă :)) și pe cai.
După 2-4 km facem stânga și de aici treaba se strică. E trafic, e ora când oamenii ies de la serviciu zicem noi, și șoferii merg cam tare și nu au respectul acela față de bicicliști de care au dat dovadă portughezii până aici. Pai cu 100 de km mai la sud făceau coloană în spatele tău și te depășeau numai când aveau vizibilitate bună și loc să treacă la distanță de tine. În fine, oprim la o benzinărie să luăm apă că așa e viața asta de hoinar.
Eu stau cu ochii pe hartă și văd numai autostrăzi către Porto. Ba și Google Maps se lasă cu greu păcălit să ne facă o rută convenabilă . N109 se termină și nu ne rămâne decât să o luăm prin sate, printr-un labirint de străduțe. Deci dacă vreți să vă ocupați mintea vreodată cu ceva complicat încercați să găsiți cel mai bun drum între Flor de Norte și Porto fără să folosiți GPS-ul. Ma uitam pe telefon, memoram "stânga, dreapta, stânga, dreapta, stânga, stânga, dreapta" și urcam în șa scăzând la fiecare intersecție câte un factor din această serie. Asta până ce s-a enervat Irina și pe bună dreptate căci pe lână virajele astea pe străduțe mai erau și pante, una în urcare, una în coborâre, și cu unghi de înclinație deloc mic.
Știam că înainte de Porto va fi oarecare diferență de nivel față de platul din primii 50 de km ai zilei. Luăm o gură de aer, mai consultăm o dată harta, dam rerutare, degeaba. Pun telefonul pe selfie stick-ul de pe ghidon unde de obicei am ținut camera GoPro și deja e mult mai simplu, parca aș fi în mașina. Bateria telefonului ar fi problema, ia că mi-am adus aminte din nou să caut și să cumpăr un încărcător solar sau de ce nu ceva care să acumuleze energia dezvoltată de genunchii noștri în pedale.
Ne apropiem, uite orașul, wow! E plin de coline, acum suntem în zona de Vila Nova de Gaia unde se produce celebrul vin de Porto, nume care împreună cu cel al orașului de pe malul celălalt al râului Duoro au dat numele țării, Portugalia. Trecem pe Ponte de Infante, oprim la jumătatea lui ca să ne bucurăm că am ajuns, Irinei parcă nu îi vine să creadă că veloexpediția noastră a ajuns la finish.
Caut pe Booking cazarea rezervată, facem dreapta și în 2 km ajungem. Nu înainte de a opri la magazin să iau apă, un pepene și o sticlă de vin, nu era în plan dar s-a lipit de mine. Ne cazăm, ducem bicicletele într-o căsuță aflată în renovare, le încuiem acolo și le lăsăm să se odihnească până ce vom pleca la gară peste două zile. Camera e drăguță, la etajul 3 bineînțeles, bine că nu am mai urcat și bicicletele până aici cum se întâmplase la Lisabona. După 10 zile vom dormi din nou într-un pat. Până facem duș și despachetăm se face ora 22 așa că ieșim să mâncăm în zonă, sunt multe restaurante. Nimerim la unul simplu, deși la intrare scria că au meniu în engleză ospătarul ne repede că nu, pare să nu fie foarte bucuros că venim acum când probabil că se pregăteau să închidă. După aceea e amabil, mâncarea vine foarte repede, bacalhau cu chipsuri portugheze sau cam asa ceva, adică niște cartofi tăiați în rondele subțiri și cod. Irina își ia o dorada, facem sharing, golim și sticla de vin căci suntem oameni serioși. Noapte bună.
Ziua X - La pas prin Porto
Miercuri este iarăși zi de pauză sau mă rog, pauză de la pedalat căci luam Porto-ul la picior. Servim micul-dejun pe lângă casă și trecem pe la gară să luăm bilete de tren pentru a doua zi. Găsim și o hartă la oficiul de turism și plecam să o completăm. Porto mi se pare diferit ca arhitectură față de Lisabona și de ce am văzut în zilele anterioare, clădirile mi se par mai puțin îngrijite, multe fiind lăsate în paragină. Trecem de Muzeul Militar, vedem clădirea Bibliotecii, mergem după indicatoarele cu Coliseu, întrebându-ne ce o fi acolo. Era o sală de spectacole. După colț începe o alee pietonală aglomerată de oameni și tot aici e o cafenea/restaurant găzduit de o clădire cu arhitectură veche, interesantă. Se stătea la coadă pentru a prinde un loc, așa că nu stăm :)
Coborâm multe trepte și pante până la Ribiera, centrul istoric plin de terase de pe malul râului și plin de turiști. Zona e foarte faină, stăm pe malul apei și privim bărcile și peștii căci apa era clară, întrebându-ne în ce direcție curge apa. Privim și la malul celălalt unde sunt multele crame care produc vinul de Porto.
Era ora 3. Traversăm podul, niște băieți stăteau agățați de exteriorul acestuia pregătindu-se chipurile să sară în apă, însă momentul acela se lasă așteptat, prilej pentru prietenii lor de a strânge niște bănuți de la turiștii curioși. Crama pe care voiam sa o vedem e chiar în dreapta după ce treci podul, Calem se numește, o alegem la recomandarea unui blog pe care îl citisem. Intrăm, plătim biletele, 15 euro de persoană cu degustarea a trei tipuri de vin. Următoarea vizită ghidată în limba engleză este la ora 15:45 și cum eu muream de foame ieșim și ne aruncăm la prima ofertă unde cerem doua supe pe repede înainte. Se face tot posibilul, bucătarii se dau peste cap și ne potolim foamea pentru moment. Știam eu cum e cu degustările astea, dacă mai ești și nemâncat ieși pe 3 cărări, cate una pentru fiecare pahar băut.
Începe vizita, avem 30 minute să facem turul interactiv singuri, aflăm că strugurii se cultivă pe valea Râului Douro, că au numai 3 luni de soare, vedem cum se cultivă, cum se recoltează, că se zdrobesc cu picioarele, dar și industrializat bineînteles. Vedem animații și filmulețe până expiră timpul. Intrăm cumva în subteran (Irina se lasă convinsă până la urmă că spațiul de acolo nu e deloc strâmt), printre butoaie, și ni se vorbește de proprietățile acestui vin care e sweet and strong ceea ce e o contradicție cumva. Adică dacă e dulce e cam must și nu e alcoolizat. Sau dacă e puternic alcoolizat asta înseamna că e deja fermentat și nu mai e dulce. Cum vine asta? Păi după o perioadă mai scurtă de fermentație decât a altor vinuri se adaugă alcool distilat care îi oprește fermentarea și îi crește alcoolemia. Astfel el va avea 19-20 de grade și va fi la fel de dulce precum o vișinată.
Ni se mai prezintă cele trei tipuri: alb, ruby și tawny, după care trecem la degustare. Cel alb e dulceag și tare. Ruby e mai închis la culoare, fermentat în butoaie mici, iar tawny e deschis la culoare și fermentat în butoaie mari. Mi se par foarte tari, duc mai multe spre coniac decât către vin.
Ieșim veseli :)) și încântați de ce am aflat. Luăm și trei sticle de la magazinul cramei, cum le-om căra vedem noi mai târziu. E aproape ora 18 și se lasă răcoare așa că ne îndreptăm către casă. Drumurile de astăzi ne-au cam rupt de picioare și decidem să mâncăm în zonă. La restaurantul de peste drum care pare destul de fandosit găsim tripos, mâncarea tradițională din zona Porto pe care voiam să o încercăm. Luăm și vin, din nou, și ton la grătar cu piure de brocolli și cartofi dulci, ce să mai, a fost o excursie culinaro-bahică pe cinste. Tripos nu ne dă pe spate, știam că se face din măruntaie căci într-o anume perioadă localnicii dădeau carnea soldaților, iar ei păstrau resturile cum s-ar zice. Eh bine, măruntaiele astea sunt amestecate cu o iahnie de fasole și primim și un bol de orez alături. Ceasul bate de miezul nopții, hai la somn că mâine la 8:54 avem trenul.
Ziua XI - Înapoi la Lisabona și drumul către casă
Dimineață ne luăm rămas bun de la gazdele noastre, ne primim bicicletele înapoi și mergem în gară. Cam asta ar fi cum s-ar zice, a venit momentul să mai mergem și acasă că ne așteaptă Mutzul. Cred că de vreun an nu am mai mers cu trenul și tare dor mi-a fost. Urcăm bicicletele, le agătăm de suporții destinați lor și punem de un mic-dejun în tren în timp ce privim locurile pe unde am trecut acum două zile. Practic în trei ore străbatem tot drumul pe care l-am făcut pe biciclete în 10 zile.
Apoi ne luăm porția de dulce și ne întindem pe iarbă la umbra copacilor.
Pe la ora 18 o pornim către aeroport cu escală la un supermarket ca să luam folie pentru împachetat bicicletele. Ajungem devreme, le ambalăm bine de tot, începem să ne obișnuim deja cu asta, și ne așezăm la o coadă lungă pentru check-in. Când ne vine și nouă rândul avem neplăcuta surpriză să ni se comunice că bicicletele nu pot fi preluate așa, că trebuie să le demontăm? Păi cum adică? În regulamentul BlueAir nu scrie asta, dezumflarea roților și punerea ghidonului paralel cu cadrul sunt suficiente. Degeaba explicăm noi că nu avem cum să demontăm pedalele pentru că nu avem cheie întrucât știam că nu e necesar să facem asta; angajații BlueAir își mențin poziția. Timpul trecea, mă agit, vorbesc cu paznicii, ei sunt foarte cooperanți, vin cu o cheie de 15 care din păcate este prea groasă. Dau prin stație, trusa de scule este în celălalt terminal care e departe. Ceasul ticăie. Avem noroc că e un șantier în aeroport și cineva aduce cheia salvatoare. Mai sunt 10 minute până la închiderea îmbarcării, în zonă nu mai e nimeni. Reușim să desfacem pedalele, le scot și câte o roată și fugim să le predăm. "Scăpăm" de ele la ora 23:00, fix momentul când check-in-ul se închide. Nu ne rămâne decât să fugim prin terminal, ne descotorosim în timp record de tot ce înseamnă metal și trecem prin poarta de scanare, prezentăm în grabă și buletinele, urcăm într-un autobuz ce ne aștepta și reușim să urcăm în avion. Asta e partea pozitivă. Partea negativă e că ne-am făcut o căruță de nervi deși noi am respectat regulamentul. În fine, am reglat și asta mai târziu cu BlueAir.
La ora 5 dimineață aterizăm la București. Tare eram curios ce fac Hoinarii noștri și mai ales dacă au ajuns căci predându-i atât de aproape de ora de decolare eram convins că nu vor fi îmbarcați la timp. Din fericire au ajuns. Totul e bine când se termină cu bine :) Octy ne așteaptă cu mașina și a adus și Mutzul care e încântat să ne vadă... cred. Ce-i drept îi cam place prin aeroport și se uită curioasă împrejur.
Ei bine, cam asta a fost. 11 zile de excursie, 7 de pedalat, multe nopți dormite la cort, zeci de locuri vizitate, mii de poze pe aparat și acest blog pe care am reușit să îl termin. O experiență foarte interesantă, cicloturismul îți oferă multe, așa că vom mai face.
Ținem să aducem mulțumiri prienilor de la Pegas pentru suportul tehnic, Bicicletele Pegas Hoinar ne-au purtat toți acești 600 de km, împreună cu toate lucrurile de care am avut nevoie, și nu s-au dat nici un moment bătute. Promitem să le mai scoatem la plimbare cât de curând.
Citiți și articolele anterioare din seria #HoinariPrinPortugalia:
- partea I
- partea a II-a
- partea a III-a
Nu uitați să vă abonați la pagina de Facebook sau la newsletter pentru a primi articolele următoare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu.