Cu bicicletele pe coasta Oceanului Atlantic (2) - Lisabona, oceanul, vânt la prova, castele, camping
Prima parte a povestirii despre aventura cu bicicletele prin Portugalia, este aici.
Mai multe fotografii găsiți la finalul articolului.
Ne trezim de dimineață cu o așa foame, dar mai ales poftă, gândindu-ne la celebrele Pasteis de Belem. Știam că Lisabona nu este cel mai primitor oraș pentru bicicliști și asta nu pentru că oamenii nu ar fi atenți cu cei care se deplasează pe două roti, din contră, ci pentru că e plin de dealuri. Consultând harta aflăm că ar fi 8 km până în cartierul Belem, hmmm… hai să luăm totuși bicicletele că nu s-o fi mutat Sinaia noastră la malul Atlanticului.
Coborâm cele 3 etaje cu Hoinarii, încălecăm, direcția faleză și de acolo de-a lungul râului Tajo până la locul cu pricina. Pe drum ne aruncăm ochii în stânga și-n dreapta, trecem prin centrul turistic unde terasele se pregăteau să deschidă. Ajungem pe malul fluviului Tajo, inițial crezusem că e un intrând al oceanului, malul celălalt fiind la vreo 300 de metri. Abia spre seară ne-a zis cineva că nu. Aici este Placa do Comercio unde erau instalate un cort mare și o poartă de finish pe care scria World Bike Tour Lisboa. Wooow, la ce om fi nimerit așa pe nepusă masă?
Facem câteva fotografii lângă un monument cu un biciclist imens de metal și a sa bicicletă și pornim către cartierul Belem. Întâlnim o parte din puținele piste de biciclete pe care le are capitala Portugaliei, pline de oameni care pedalau și alergau că doar e duminică dimineață și ce să faci în casă pe așa vreme? Oprim din loc în loc ca să mai fotografiem diverse, e frumos, e liniște. Mare noroc au cu faleza asta, îmi zic.
Vedem un pod care seamănă cu cel din San Francisco și pe malul opus nouă o statuie a lui Iisus Hristos, asemănătoare celei de la Rio de Janeiro. Mai târziu aveam să citim pe undeva că sunt reproduceri ale originalelor. După 8-9 km ajungem la celebrul loc unde se fac acele mici foietaje umplute cu cremă de vanilie, rețetă secretă spun ei, numite Pasteis de Belem. Chestii asemănătoare se fac în multe locuri, la ‘pastelaria’ cum le spun ei, un fel de patiserii de-ale noastre, și se numesc pasteis de nata. Dar rețeta originală s-a născut aici la Mănăstirea Belem și de aceea a devenit obiectiv turistic pentru cei care vizitează Lisabona.
Avem noroc, nu e foarte coadă, luam 6 bucăți și două gogoși. Păi da, eu am venit până aici la capătul continentului și mi-au făcut cu ochiul gogoșile acelea banale. Căutăm un loc tihnit unde să le savurăm. Un Starbucks întregește micul-dejun. Parcul de vis-a-vis e locul perfect să ne așezăm pe o bancă. Ne lingem pe degete, eu tot uitându-mă după bicicliștii ce roiau prin parc, îmbrăcați cu tricouri identice. Măi să fie, ce e cu acest concurs? Un search rapid pe Google și aflu că această "cursă" stă să înceapă în 30 de minute și nu este chiar un concurs ci un marș organizat menit să promoveze mersul pe două roți. Mai aflu că pentru 12 euro taxă de înscriere primeai un rucsac, cască și un tricou, iar pentru 120 primeai și o bicicletă. Woooow! Bună afacere! E din ce în ce mai interesant, facem câțiva pași și zărim câteva sute de biciclete galbene frumos așezate, așteptându-și noii posesori. Interesant mod de promovare. Nu ai bicicletă ca să participi? Îți dăm noi una, contra unui preț decent, și de-acum rămâne a ta. Nu știu de ce evenimentul are numele World Bike Tour, sună bine, dar prea pompos, însă ce mai contează. Hai să pedalăm și noi alături de ei!
Irina nu e prea încântată, prefera ca având doar ziua asta la dispoziție să profităm de ea, însă nu mai are scăpare. Hihi :))
După ce se dă startul timp de 12 minute curg bicicliști în continuu. La finalul plutonului ne lipim și noi, pedalând agale până la Placa do Comercio, vreo 7 km. A fost ca la marșurile care se fac și în București, mi-a plăcut.
La ora prânzului e cald bine, iar m-am prăjit corespunzător căci cu cremă de soare mai mult nu m-am dat decât m-am dat. Scot ghidurile din rucsac, citim, alegem unul din cele 3 cartiere care cică nu trebuie ratate și anume Alfama, cel cu castelul St. Jorge sus pe deal. E la 0.6 mile de noi, ce aproape. Biciclim la deal, pantă serioasă și niște străduțe atât de înguste că te îmbrățișezi cu tramvaiul 28 dacă nu te oprești să îi faci loc și poze. E acel tramvai frumos colorat, cu un singur vagon, vechi, plin ochi de turiști, care apare pe toate vederile.
Legăm Hoinarii într-un loc sigur și ne îndreptăm către castel. E cald al naibii, dăm peste un magazin cu înghețată artizanală și nu trecem nepăsători. Apoi vizităm cartierul, e un fel de Sighișoara, cu străduțe înguste care par pietonale, dar pe care se strecoară și mașini, cam ca la Roma, și cu case cu ușile direct în stradă. Fain tare, oprim la un magazin de suveniruri, doamna de acolo ne întreabă în engleză dacă ne poate ajuta, noi spunem că ne uităm deocamdată, după care ne aude vorbind în română și trece și dumneaei pe limba noastră că-i și ea plecată tot de pe meleagurile românești, dar acum mulți ani. Mai discutăm una-alta, luăm și magneți că nu prea mai puteam refuza, și mergem la castel.
Ne cățărăm peste tot, urcăm prin turnuri, vedem orașul de sus și asta e ceea ce merită cel mai mult dacă ești în stadiul în care nu te mai surprind foarte tare castelele, văzând deja destule înainte. Aaa și mai e un butic unde se vând pahare de vin, alegem vinho verde că e cam brand local și după ce plătim ni se spune că putem păstra paharele ca suvenir. Exact ce ne trebuia că tot nu aveam pahare de vin la noi și mai era loc prin bagaje :))
Mergem acasă pentru a ne îmbrăca în haine mai grosuțe căci seara temperatura scade mult în comparație cu perioada zilei, după care luăm cartierul la pas. Găsim un loc bun de mâncat, înțesat de localnici, aici e de noi. Mâncarea vine repejor, aleg clasicul bacalhau, adică cod, nu mai știu în ce fel preparat căci portughezii spun ca au 365 de rețete și nu se plictisesc niciodată. Irina își ia sardine, dacă la Corbu nu le-a găsit acum o lună și ceva aici sunt peste tot. Apoi mergem către cartierul Bairro Alto despre care citisem că seara e un fel de centru vechi plin de terase, voie bună și că se poate asculta fado. Cam slăbuță activitatea, e duminică seara și probabil că oamenii care merg la lucru a doua zi sunt deja în pat. Ce-i drept ieri seară când noi căutam hotelul străzile erau pline de oameni deși era miezul nopții. Ne retragem la somn căci am făcut destui km pe ziua de azi.
Distanță: 58 km, 660 m diferență de nivel
Traseu aici
Luni de dimineață ne trezim hotărâți să începem odată excursia asta cicloturistă. Din pat ne uităm la toate lucrurile răvășite prin cameră și ne gândim că trebuie să le strângem, dar ne mai gândim și că în perioada următoare toate aceste obiecte vor trebui să încapă cu noi în cort. Va fi frumos. Vremea este bună, e soare și puțin răcoare.
Pe la 9:30 suntem cu toate bagajele puse pe biciclete în stradă, gata de drum. O luăm către râu, nici nu am nevoie să pornesc GPS-ul, și de acolo facem dreapta spre Belem că tot e în drum, n-am mâncat încă de dimineață și prăjiturelele alea despre care am vorbit mai sus sunt exact ce trebuie pentru a începe ziua în forță. Stăm la coadă 10 minute, luăm și cafea, mergem în același parc ca și ieri, ce să mai, suntem de-ai casei. La final mă ling pe degete la propriu căci șervețele nu am primit.
Suntem gata, aruncăm un ochi pe hartă și luăm direcția Cascais pe șoseaua N6. E ceva vânt, dar nu de speriat, eu devin rapid deschizător de pluton și protejez purtătorul tricoului galben pentru a nu-și irosi forțele de la început și a rămâne proaspăt pentru urcările adevărate. Până la Cascais sunt vreo 30 de km, drumul e destul de aglomerat de mașini, însă au oamenii ăștia o așa atenție cu bicicliștii, ceva de speriat. Dacă nu au loc să te depășească la o distanță de bun-simț stau în spatele tău de ți se face rușine că îi ții pe loc la cât de cumsecade sunt. Și nu e o întâmplare, așa au stat toți, mă rog, nu e pădure care să nu aibă și uscături. Imediat ce părăsim suburbiile Lisabonei ni se înfățișează oceanul, gata am ieșit la Atlantic, acu' să te ții la vânt. Peisajul e încântător, noi coborând pe o șosea cu asfalt bun și în stânga imensa întindere de apă.
Oprim de vreo două ori pentru a mai schimba câteva vorbe și gata am ajuns la Cascais. Ia uite și un market, hai să aprovizionăm, mai ales cu apă, că ne uscăm. Dăm o tură pe faleza orășelului, au plaje mici cu nisip fin-fin și o apă atâââât de clară în care se bălăceau oamenii, semn că nu e rece. Prognoza anunțase 19 grade în apă, e binișor.
Ne continuăm drumul către Sintra. Câțiva km sunt pe piste, pe dreapta sunt multe hoteluri, e o stațiune pe aici. Consult GPS-ul și facem dreapta. Indicatoarele spuneau ceva de o autostradă, eu nu și nu că e și drum național. Ne contrăm puțin, dar până la urmă se dovedește că așa e, GPS-ul nu minte sau mă rog, nu acum. E destul timp să greșim și drumul, nu e bai )
Șoseaua se înclină tot mai mult și nu la vale ci la deal, dar nu asta e problema ci vântul. Bate ucigător, pe unele porțiuni te clatină de abia mai stai pe două roți, măiculițăăă! Nici când e la vale nu-i mai bine, vântul bate frontal și ne ține în loc. Ne dăm jos și împingem bicicletele, e mai sigur. În față se vede o localitate, cred că ar fi bine să ne oprim și să mâncăm, poate mai stă vijelia. Cu greu ajungem la Malveida da Serra și oprim în fața primului magazin ieșit în cale. Ar fi două drumuri egale ca distanță până la destinație, ce să alegem? Irina ia telefonul cu harta și intră în magazinul cu furaje pentru animale hotărâtă să afle detalii prețioase. Îi face semn doamnei ca și cum ar mima vântul, ea îi spune ceva “multo viento” peste tot, așa că nu avem decât să dăm cu banul.
Parcă nu am mânca totuși pe bordura aia lângă pisicile care dormeau duse, hai să pedalăm până găsim un petic de iarbă. Proastă decizie, după 1 km se termină localitatea și ieșim în gol unde vântul bate de dărâmă bicicletele. Ne adăpostim după niște boscheți și facem sendvișuri la marginea asfaltului, ăsta da picnic! Îmi arunc ochii pe telefon văzând că e cod galben de vânt. În Sintra, nu aici. Nu avem șanse să mergem înainte, abia puteai sta în picioare și drumul pare că urcă pe un soi de munte. În zare vedem copacii cum se agită de mama focului, hai să ne întoarcem!
Zicem să ne întoarcem în Cascais și de acolo să luăm trenul. Numai că nu e tren către Sintra, acesta se ia din Lisabona. Nu merge! Un domn ne vede îngândurați și ne întreabă de vorbă. Ne-ar fi dus el cu mașina, dar are ceva mic, nici vorba să intrăm cu Hoinarii. Mai e un autobuz, îl așteptăm în stație, dar nu reușim să îl convingem pe șofer să ne ia desi mașina era aproape goală. Cică regulile sunt reguli. Deci suntem blocați la 10 km de destinația finală și e abia prima zi. Oare așa va fi tot traseul?
Alegem să încercăm al doilea drum, care începe cu o urcare serioasă, dar măcar nu se simte vântul atât de tare, fiindcă trece printre gospodării. Ajungem sus, e un indicator către Castelul Maurilor și unul către altceva, ambele bune. Fiecare dintre noi, ca și suntem mulți :)), își dă cu părerea, nu prea cădem de comun acord, vântul ăsta enervant ne făcuse să ne pierdem buna dispoziție. Noroc că vine un ciclist și îl oprim, nu e localnic ci e venit în vacanță și a ieșit la o tură că s-a plictisit omu' de jucat tabinet și de citit. Ne recomandă să mergem pe drumul către castel, că-i frumos și e prin pădure deci suntem feriți de vânt.
Sunt vreo 300 de metri diferență de nivel până la cel mai înalt punct, dar noi suntem cam obosiți așa că pentru început facem push-bike vreo 10 minute. Cerul s-a înnorat și vântul se aude prin desișul copacilor. Urcăm din nou în șa, dăm de un indicator către castelul Maurilor și apoi de încă unul către Colares. Deși inițial ne gândisem să schimbăm planul și să rămânem în Sintra peste noapte, ne răzgândim din nou. Ajungem la o intersecție unde vedem că ar mai fi 9 km și sunt numai în coborâre, ce încântare. ajungem numai decât, iar campingul e la 1.6 km de unde am oprit. Vremea e călduță aici, nici o adiere de vânt, dacă le-am povesti oamenilor ăstora prin ce am trecut ar zice că exagerăm.
Ne oprim la Quinta dos 7 Nomes, singurul camping din zonă pe care nu cred că l-am fi găsit dacă nu ar fi trecut Octy pe aici cu o lună în urmă. E o gospodărie de fapt, fermă ecologică și eco camping cum spun ei. E frumos că avem unde să punem cortul, e liniște, stăm în fundul grădinii cum s-ar zice. În rest e cam ca o gospodărie de la noi de la țară cu grădină, un coteț de găini, au construit și un foișor, toaletă, e tot ce aveam nevoie. Ne instalăm tabara și plecăm către mare unde și mâncăm de seară. Mi-era o sete de nu mai puteam și n-a fost nici un magazin în drum așa că primul lucru pe care l-am cerut a fost o sticlă mare cu apă. Apoi supe, o oală mare cu orez și fructe de mare cât să ne săturăm bine, acompaniate de o sticlă de vin c-așa-i obiceiul, iar noi nu vrem să păcătuim nerespectându-l. Noapte bună.
Marți e iarăși zi de pauză de la pedalat pentru simplul motiv că suntem în zona Sintra și aici se cuvine să vizităm castelele și fortărețele care sunt prezente și în patrimoniul UNESCO printre altele. Ne trezim fără ceas, că doar e vacanță, pe la 8 jumate, ne dezmorțim adică începem cu o pauză de relaxare după somn, ce dacă ai dormit nu poți fi obosit?! și mergem la magazinul gospodăriei unde de unde luăm roșii, castraveți, ceva pâine, niște marmeladă, găsim și cafea, e suficient. Eco cică, multe crescute chiar lângă cortul nostru. Aflăm că la prânz putem lua masa alături de ei pentru că vor găti și vor face pâine, mmm.. sună bine însă noi nu vom fi aici. Aranjăm să ni se păstreze o pâine pentru diseară și plecăm fără să plătim căci nu aveam bani mai mărunței. Vom plăti tot diseară, nu e bai.
Pe la 10 ne pornim către stația de tramvai, nu înainte de a mai trece pe la un magazin ca să luam ceva pentru prânz căci vom fi cam ocupați toată ziua și nu se știe când ne ia foamea. Aici doamna de la casă era tot o româncă, dacă vă mai amintiți de doamna pe care am întâlnit-o la Lisabona.
Tramvaiul vine, mai are fix două locuri, ce norocoși suntem. E un tramvai electric care circula din oră în oră, e deschis adică nu are părțile laterale, acelea cu geamuri, senzația e cam ca în mocănița de la noi din Maramureș. Tare plăcut, în 30 de minute suntem la Sintra unde pun o steluță pe Google Maps ca să stim de unde luam tramvaiul înapoi diseară.
Micuțul orășel Sintra e înțesat de turiști și de oferte de transport care mai de care către castele aflate undeva sus pe deal. Noi suntem sportivi și dacă azi nu pedalăm măcar să ne facem plinul de plimbat, așa că refuzăm politicos orice ofertă și începem să urcăm la picior. Până seara aveam să strângem 21 de km cu 600 de m diferență pozitivă de nivel, ceasurile astea înregistrează tot.
Incepem cu Quinta da Regaleria care e o fostă reședință a familiei NuMaiȘtiuCum, căutați voi pe Google detalii. Am petrecut aici aproape două ore luând în considerare și coada la bilete, am coborât în tunelul acela adânc de 27 de metri care seamănă a fântână și care se continuă cu niște galerii, apare în toate pozele de pe net. Și am făcut prima tonă de poze de acolo din subteran și din grădinile palatului (mai multe sunt la finalul articolului).
Ceasul nu stă după noi, e deja ora 3, hai să ne îndreptăm către Castelul Maurilor. Primim o ofertă de nerefuzat de a ajunge sus în 5 minute. în loc de 45, pe care o refuzăm și bine facem. Grăbim pasul, urcăm printr-o pădure, traseu amenajat și marcat ca la munte și în 40 de minute suntem sus. Luăm bilete, intrăm, vizităm, pozăm iarăși toate zidurile, e frumos, se vede o panoramă de 360 de grade a întregii regiuni cu tot cu oceanul. Ne aducem aminte că avem ceva mâncare în rucsac și luăm loc pe o bancă de piatră la umbra, chiar în castel, să ne facem sendvișuri și să le și mâncăm dacă tot le-am făcut.
Pe un alt deal se zărea Palatul Pena cel frumos și colorat care ne-a făcut să planificăm vizita în Sintra. Grăbim pasul ca să nu îl ratăm, căci se lasă seara, și ajungem după vreo 15 minute de urcare, plătim biletele, scumpicele, dar meritate, și intrăm. Ca bonus primim lumină de dinaintea apusului ceea ce e extraordinar pentru făcut poze. Ne plimbăm până ce se termină bateria telefonului, este foarte frumos, regele Ferdinand II a făcut treabă bună cu al său romantism, zic și eu ce ziceau plăcuțele pe care le-am citit.
S-a făcut ora 18 așa că plecăm înspre tramvai. Ajungem în jumătate de oră și citim pe panou că nu mai circulă după ora 19, dar avem autobuz care vine la ora afișată și în 20 de minute suntem la Colares.
Pentru că eram destul de obosiți renunțăm la a mai merge pe plajă și a cina acolo așa că facem o nouă vizită la magazin de unde luăm cele necesare plus o sticlă de vinho verde care e cam alb de fapt, dar cică provine dintr-o regiune cu puțin soare și strugurii rămân mai verzi. Sau cam așa ceva. Ne întoarcem la cort, luăm pâinica, mâncăm copios, bem și vinul la lumină frontalei și eu mă pun pe scris, altfel cum credeți că aș mai ține minte toate detaliile pe care tocmai le-ați citit?
Distanță: 56 km, 915 m diferență de nivel
Traseu aici + aici
Unul din lucrurile pe care le-am învățat astăzi este că trebuie să ne trezim mai devreme ca să ne rămână mai mult timp seara și în plus să pedalăm pe răcoare. Ceasurile au rămas setate cu alarma la ora 7:00, ora de trezit de acasă, însă când a sunat prima dată l-am închis, e concediu ce naiba. La 8 s-a trezit Irina, a deschis fermoarul cortului. Cerul părea înnorat și era răcoare bine. De altfel așa a fost în fiecare dimineață, cam greu cu plaja matinală și mai ales cu intratul în apă, mă gândesc. Prognoza era bună, se anunțau 28 de grade, însă dimineața îți trebuie ceva haine ca să ieși din cort. Așa că ne culcăm la loc până pe la 9:30. Apoi mâncăm, strângem tabăra, până ne punem în mișcare se face aproape 11. Nu e bine! Conform planului făcut acasă azi ar fi trebuit să fie o zi scurtă până la Ericeira, dar considerând că în zilele următoare vom avea mult mai mult și că am avut și zi de pauză ieri ne gândim să echilibrăm balanța și să mergem ceva mai departe.
Ne luăm rămas bun de la gazdele noastre, le consultăm în privința traseului pe care l-am ales și plecăm. Trecem pe la plaja unde mâncaseram cu două seri înainte și ținem linia țărmului. Deja se încălzise. Ajungem la Azenhas do Mar, locul de care ne spusese tipul de la camping și oprim ca să facem o poză căci harta ne arată că ne vom îndepărta puțin de țărm în continuare. Suntem pe o faleză înaltă, jos e plaja și în zare sunt casele din localitate. Cam greu însă cu găsitul unui fotograf priceput, facem 3 încercări până când cineva nu ne mai taie picioarele și roțile de la biciclete. Nu ne lăsăm și rezultatul final e acceptabil.
O luăm din loc căci înainte mult mai este. eu tot cu ochii pe GPS, scot telefonul din când în când, uneori mai ratăm câte un viraj, dar până la urmă e bine. Când luasem drumul principal pe care trebuia să îl urmăm până la Ericeira un indicator ne taie elanul și ne pune să ocolim pentru că se repară șoseaua. Coborâm mult, ajungem într-o intersecție și facem dreapta , urcăm, eu tot cu pozele, urcăm binișor și la un moment dat când îmi arunc ochii pe telefon văd că o luasem aiurea.
Fir-ar să fie, cum să îi spun Irinei după ce am pus-o să urce atâta? Când primește vestea se duce la o doamnă care se tot uita la noi văzându-ne nedumeriți. În următoarele 10 minute femeia ne povestește vrute și nevrute, pare că ne cunoaște demult, dar nu ne-am mai întâlnit în ultima perioadă, aduce și o hartă din casă, ne arată ce și cum, nu înțelegem nimic. Toată discuția care 95% a fost un monolog în limba portugheză se încheie într-un final și facem cale întoarsă.
Coborâm, ajungem înapoi la intersecția cu pricina și plecăm tot în sus pe singurul drum din cele 3 pe care nu merseserăm. Se pare că la Ericeira se ajungea pe ambele căi numai că una trecea pe autostradă și semnul cel mai vizibil era în acea direcție. Panta e a naibii de înclinată, abia urcau mașinile, și o căldură netulburată de nici un vânticel, așa că ne dăm jos și împingem puțin, ce rost are să ne rupem? Sus în deal ne ies în cale tufișuri cu mure, deci pauză de alimentare :) Apoi reușim să prindem drumul bun, coborâm și ajungem la Ericeira.
Centrul acestei stațiuni e foarte aranjat, așa cum am constat ca sunt majoritatea localităților prin care am trecut, chiar și satele care nici nu apar pe hartă arată bine, cu case îngrijite, gardurile colorate armonios, asortându-se cu casa. Pentru un moment ne gândim să mâncăm de prânz, dar nu găsim ceva care sa ne atragă în drum. Ajungem pe faleză, facem 10 poze după care zicem că vom mânca mai târziu, poate în altă localitate. Între timp cumpăr apă și ma lipesc de un pepene galben ca să am ce căra până diseară.
Dealurile se succed fără a ține cont de noi, muncim serios căci vântul din față ne face traiul și mai greu. Din când în când consult GPS-ul, ne mai rătăcim o dată, dar nu prea mult, și la un moment dat cedez și trag pe dreapta în parcarea unui supermaket. Pe lângă faptul că terminasem apa de ceva vreme și eram cam praf, mai erau 4 km până la camping și nu mai era grabă. Intra Irina, eu stau de pază la biciclete. Tot învârtindu-mă pe acolo mi se face pofta de înghețată și o sun. Ne îndopăm bine acolo în parcare, mai mult eu, aș fi mâncat de toate.
Venea seara, pedalăm ușor până la camping în Santa Cruz. Era trecut de ora 9 și recepția se închisese. Paznicul ne spune că nu e nici o problemă, vom face dimineață formalitățile și plata și ne conduce către zona de corturi, undeva pe nisip. Mai sunt și alte biciclete fapt care mă bucură, deci mai sunt și alții care pedalează pe traseele astea :) Cât timp Irina face duș eu pozez cortul și bicicletele căci lumina era perfectă.
Dăm o fugă pe plajă să vedem apusul, aici soarele apune în apă spre deosebire de litoralul nostru unde răsare astfel. Apoi ne ospătăm pe cinste căci a fost o zi lungă. Alegem bacalhau, adică cod, alături de un piure de cartofi și spanac, totul pus la cuptor, cu o crustă deasupra. Delicios!
Citiți următorul articol aici.
Nu uitați să vă abonați la pagina de Facebook sau la newsletter pentru a primi articolele următoare.
Click pe poze pentru mărire.
Mai multe fotografii găsiți la finalul articolului.
Ziua 1 – La pas prin Lisabona
Am zis că excursia noastră cicloturistică să nu înceapă prea brusc, mai ales că ieri am adormit târziu, după miezul nopții. În plus Lisabona are farmecul ei, unii chiar o adoră, deci trebuie să gustăm și noi puțin din ea. Zis și făcut.Ne trezim de dimineață cu o așa foame, dar mai ales poftă, gândindu-ne la celebrele Pasteis de Belem. Știam că Lisabona nu este cel mai primitor oraș pentru bicicliști și asta nu pentru că oamenii nu ar fi atenți cu cei care se deplasează pe două roti, din contră, ci pentru că e plin de dealuri. Consultând harta aflăm că ar fi 8 km până în cartierul Belem, hmmm… hai să luăm totuși bicicletele că nu s-o fi mutat Sinaia noastră la malul Atlanticului.
Coborâm cele 3 etaje cu Hoinarii, încălecăm, direcția faleză și de acolo de-a lungul râului Tajo până la locul cu pricina. Pe drum ne aruncăm ochii în stânga și-n dreapta, trecem prin centrul turistic unde terasele se pregăteau să deschidă. Ajungem pe malul fluviului Tajo, inițial crezusem că e un intrând al oceanului, malul celălalt fiind la vreo 300 de metri. Abia spre seară ne-a zis cineva că nu. Aici este Placa do Comercio unde erau instalate un cort mare și o poartă de finish pe care scria World Bike Tour Lisboa. Wooow, la ce om fi nimerit așa pe nepusă masă?
Facem câteva fotografii lângă un monument cu un biciclist imens de metal și a sa bicicletă și pornim către cartierul Belem. Întâlnim o parte din puținele piste de biciclete pe care le are capitala Portugaliei, pline de oameni care pedalau și alergau că doar e duminică dimineață și ce să faci în casă pe așa vreme? Oprim din loc în loc ca să mai fotografiem diverse, e frumos, e liniște. Mare noroc au cu faleza asta, îmi zic.
Vedem un pod care seamănă cu cel din San Francisco și pe malul opus nouă o statuie a lui Iisus Hristos, asemănătoare celei de la Rio de Janeiro. Mai târziu aveam să citim pe undeva că sunt reproduceri ale originalelor. După 8-9 km ajungem la celebrul loc unde se fac acele mici foietaje umplute cu cremă de vanilie, rețetă secretă spun ei, numite Pasteis de Belem. Chestii asemănătoare se fac în multe locuri, la ‘pastelaria’ cum le spun ei, un fel de patiserii de-ale noastre, și se numesc pasteis de nata. Dar rețeta originală s-a născut aici la Mănăstirea Belem și de aceea a devenit obiectiv turistic pentru cei care vizitează Lisabona.
Avem noroc, nu e foarte coadă, luam 6 bucăți și două gogoși. Păi da, eu am venit până aici la capătul continentului și mi-au făcut cu ochiul gogoșile acelea banale. Căutăm un loc tihnit unde să le savurăm. Un Starbucks întregește micul-dejun. Parcul de vis-a-vis e locul perfect să ne așezăm pe o bancă. Ne lingem pe degete, eu tot uitându-mă după bicicliștii ce roiau prin parc, îmbrăcați cu tricouri identice. Măi să fie, ce e cu acest concurs? Un search rapid pe Google și aflu că această "cursă" stă să înceapă în 30 de minute și nu este chiar un concurs ci un marș organizat menit să promoveze mersul pe două roți. Mai aflu că pentru 12 euro taxă de înscriere primeai un rucsac, cască și un tricou, iar pentru 120 primeai și o bicicletă. Woooow! Bună afacere! E din ce în ce mai interesant, facem câțiva pași și zărim câteva sute de biciclete galbene frumos așezate, așteptându-și noii posesori. Interesant mod de promovare. Nu ai bicicletă ca să participi? Îți dăm noi una, contra unui preț decent, și de-acum rămâne a ta. Nu știu de ce evenimentul are numele World Bike Tour, sună bine, dar prea pompos, însă ce mai contează. Hai să pedalăm și noi alături de ei!
Irina nu e prea încântată, prefera ca având doar ziua asta la dispoziție să profităm de ea, însă nu mai are scăpare. Hihi :))
După ce se dă startul timp de 12 minute curg bicicliști în continuu. La finalul plutonului ne lipim și noi, pedalând agale până la Placa do Comercio, vreo 7 km. A fost ca la marșurile care se fac și în București, mi-a plăcut.
La ora prânzului e cald bine, iar m-am prăjit corespunzător căci cu cremă de soare mai mult nu m-am dat decât m-am dat. Scot ghidurile din rucsac, citim, alegem unul din cele 3 cartiere care cică nu trebuie ratate și anume Alfama, cel cu castelul St. Jorge sus pe deal. E la 0.6 mile de noi, ce aproape. Biciclim la deal, pantă serioasă și niște străduțe atât de înguste că te îmbrățișezi cu tramvaiul 28 dacă nu te oprești să îi faci loc și poze. E acel tramvai frumos colorat, cu un singur vagon, vechi, plin ochi de turiști, care apare pe toate vederile.
Legăm Hoinarii într-un loc sigur și ne îndreptăm către castel. E cald al naibii, dăm peste un magazin cu înghețată artizanală și nu trecem nepăsători. Apoi vizităm cartierul, e un fel de Sighișoara, cu străduțe înguste care par pietonale, dar pe care se strecoară și mașini, cam ca la Roma, și cu case cu ușile direct în stradă. Fain tare, oprim la un magazin de suveniruri, doamna de acolo ne întreabă în engleză dacă ne poate ajuta, noi spunem că ne uităm deocamdată, după care ne aude vorbind în română și trece și dumneaei pe limba noastră că-i și ea plecată tot de pe meleagurile românești, dar acum mulți ani. Mai discutăm una-alta, luăm și magneți că nu prea mai puteam refuza, și mergem la castel.
Ne cățărăm peste tot, urcăm prin turnuri, vedem orașul de sus și asta e ceea ce merită cel mai mult dacă ești în stadiul în care nu te mai surprind foarte tare castelele, văzând deja destule înainte. Aaa și mai e un butic unde se vând pahare de vin, alegem vinho verde că e cam brand local și după ce plătim ni se spune că putem păstra paharele ca suvenir. Exact ce ne trebuia că tot nu aveam pahare de vin la noi și mai era loc prin bagaje :))
Mergem acasă pentru a ne îmbrăca în haine mai grosuțe căci seara temperatura scade mult în comparație cu perioada zilei, după care luăm cartierul la pas. Găsim un loc bun de mâncat, înțesat de localnici, aici e de noi. Mâncarea vine repejor, aleg clasicul bacalhau, adică cod, nu mai știu în ce fel preparat căci portughezii spun ca au 365 de rețete și nu se plictisesc niciodată. Irina își ia sardine, dacă la Corbu nu le-a găsit acum o lună și ceva aici sunt peste tot. Apoi mergem către cartierul Bairro Alto despre care citisem că seara e un fel de centru vechi plin de terase, voie bună și că se poate asculta fado. Cam slăbuță activitatea, e duminică seara și probabil că oamenii care merg la lucru a doua zi sunt deja în pat. Ce-i drept ieri seară când noi căutam hotelul străzile erau pline de oameni deși era miezul nopții. Ne retragem la somn căci am făcut destui km pe ziua de azi.
Ziua a II-a – Părăsim Lisabona, plecăm către nord
Traseu: Lisabona - Cascais - ColaresDistanță: 58 km, 660 m diferență de nivel
Traseu aici
Luni de dimineață ne trezim hotărâți să începem odată excursia asta cicloturistă. Din pat ne uităm la toate lucrurile răvășite prin cameră și ne gândim că trebuie să le strângem, dar ne mai gândim și că în perioada următoare toate aceste obiecte vor trebui să încapă cu noi în cort. Va fi frumos. Vremea este bună, e soare și puțin răcoare.
Pe la 9:30 suntem cu toate bagajele puse pe biciclete în stradă, gata de drum. O luăm către râu, nici nu am nevoie să pornesc GPS-ul, și de acolo facem dreapta spre Belem că tot e în drum, n-am mâncat încă de dimineață și prăjiturelele alea despre care am vorbit mai sus sunt exact ce trebuie pentru a începe ziua în forță. Stăm la coadă 10 minute, luăm și cafea, mergem în același parc ca și ieri, ce să mai, suntem de-ai casei. La final mă ling pe degete la propriu căci șervețele nu am primit.
Suntem gata, aruncăm un ochi pe hartă și luăm direcția Cascais pe șoseaua N6. E ceva vânt, dar nu de speriat, eu devin rapid deschizător de pluton și protejez purtătorul tricoului galben pentru a nu-și irosi forțele de la început și a rămâne proaspăt pentru urcările adevărate. Până la Cascais sunt vreo 30 de km, drumul e destul de aglomerat de mașini, însă au oamenii ăștia o așa atenție cu bicicliștii, ceva de speriat. Dacă nu au loc să te depășească la o distanță de bun-simț stau în spatele tău de ți se face rușine că îi ții pe loc la cât de cumsecade sunt. Și nu e o întâmplare, așa au stat toți, mă rog, nu e pădure care să nu aibă și uscături. Imediat ce părăsim suburbiile Lisabonei ni se înfățișează oceanul, gata am ieșit la Atlantic, acu' să te ții la vânt. Peisajul e încântător, noi coborând pe o șosea cu asfalt bun și în stânga imensa întindere de apă.
Oprim de vreo două ori pentru a mai schimba câteva vorbe și gata am ajuns la Cascais. Ia uite și un market, hai să aprovizionăm, mai ales cu apă, că ne uscăm. Dăm o tură pe faleza orășelului, au plaje mici cu nisip fin-fin și o apă atâââât de clară în care se bălăceau oamenii, semn că nu e rece. Prognoza anunțase 19 grade în apă, e binișor.
Ne continuăm drumul către Sintra. Câțiva km sunt pe piste, pe dreapta sunt multe hoteluri, e o stațiune pe aici. Consult GPS-ul și facem dreapta. Indicatoarele spuneau ceva de o autostradă, eu nu și nu că e și drum național. Ne contrăm puțin, dar până la urmă se dovedește că așa e, GPS-ul nu minte sau mă rog, nu acum. E destul timp să greșim și drumul, nu e bai )
Șoseaua se înclină tot mai mult și nu la vale ci la deal, dar nu asta e problema ci vântul. Bate ucigător, pe unele porțiuni te clatină de abia mai stai pe două roți, măiculițăăă! Nici când e la vale nu-i mai bine, vântul bate frontal și ne ține în loc. Ne dăm jos și împingem bicicletele, e mai sigur. În față se vede o localitate, cred că ar fi bine să ne oprim și să mâncăm, poate mai stă vijelia. Cu greu ajungem la Malveida da Serra și oprim în fața primului magazin ieșit în cale. Ar fi două drumuri egale ca distanță până la destinație, ce să alegem? Irina ia telefonul cu harta și intră în magazinul cu furaje pentru animale hotărâtă să afle detalii prețioase. Îi face semn doamnei ca și cum ar mima vântul, ea îi spune ceva “multo viento” peste tot, așa că nu avem decât să dăm cu banul.
Parcă nu am mânca totuși pe bordura aia lângă pisicile care dormeau duse, hai să pedalăm până găsim un petic de iarbă. Proastă decizie, după 1 km se termină localitatea și ieșim în gol unde vântul bate de dărâmă bicicletele. Ne adăpostim după niște boscheți și facem sendvișuri la marginea asfaltului, ăsta da picnic! Îmi arunc ochii pe telefon văzând că e cod galben de vânt. În Sintra, nu aici. Nu avem șanse să mergem înainte, abia puteai sta în picioare și drumul pare că urcă pe un soi de munte. În zare vedem copacii cum se agită de mama focului, hai să ne întoarcem!
Zicem să ne întoarcem în Cascais și de acolo să luăm trenul. Numai că nu e tren către Sintra, acesta se ia din Lisabona. Nu merge! Un domn ne vede îngândurați și ne întreabă de vorbă. Ne-ar fi dus el cu mașina, dar are ceva mic, nici vorba să intrăm cu Hoinarii. Mai e un autobuz, îl așteptăm în stație, dar nu reușim să îl convingem pe șofer să ne ia desi mașina era aproape goală. Cică regulile sunt reguli. Deci suntem blocați la 10 km de destinația finală și e abia prima zi. Oare așa va fi tot traseul?
Alegem să încercăm al doilea drum, care începe cu o urcare serioasă, dar măcar nu se simte vântul atât de tare, fiindcă trece printre gospodării. Ajungem sus, e un indicator către Castelul Maurilor și unul către altceva, ambele bune. Fiecare dintre noi, ca și suntem mulți :)), își dă cu părerea, nu prea cădem de comun acord, vântul ăsta enervant ne făcuse să ne pierdem buna dispoziție. Noroc că vine un ciclist și îl oprim, nu e localnic ci e venit în vacanță și a ieșit la o tură că s-a plictisit omu' de jucat tabinet și de citit. Ne recomandă să mergem pe drumul către castel, că-i frumos și e prin pădure deci suntem feriți de vânt.
Sunt vreo 300 de metri diferență de nivel până la cel mai înalt punct, dar noi suntem cam obosiți așa că pentru început facem push-bike vreo 10 minute. Cerul s-a înnorat și vântul se aude prin desișul copacilor. Urcăm din nou în șa, dăm de un indicator către castelul Maurilor și apoi de încă unul către Colares. Deși inițial ne gândisem să schimbăm planul și să rămânem în Sintra peste noapte, ne răzgândim din nou. Ajungem la o intersecție unde vedem că ar mai fi 9 km și sunt numai în coborâre, ce încântare. ajungem numai decât, iar campingul e la 1.6 km de unde am oprit. Vremea e călduță aici, nici o adiere de vânt, dacă le-am povesti oamenilor ăstora prin ce am trecut ar zice că exagerăm.
Ne oprim la Quinta dos 7 Nomes, singurul camping din zonă pe care nu cred că l-am fi găsit dacă nu ar fi trecut Octy pe aici cu o lună în urmă. E o gospodărie de fapt, fermă ecologică și eco camping cum spun ei. E frumos că avem unde să punem cortul, e liniște, stăm în fundul grădinii cum s-ar zice. În rest e cam ca o gospodărie de la noi de la țară cu grădină, un coteț de găini, au construit și un foișor, toaletă, e tot ce aveam nevoie. Ne instalăm tabara și plecăm către mare unde și mâncăm de seară. Mi-era o sete de nu mai puteam și n-a fost nici un magazin în drum așa că primul lucru pe care l-am cerut a fost o sticlă mare cu apă. Apoi supe, o oală mare cu orez și fructe de mare cât să ne săturăm bine, acompaniate de o sticlă de vin c-așa-i obiceiul, iar noi nu vrem să păcătuim nerespectându-l. Noapte bună.
Ziua 2 - Vizitarea castelelor din Sintra
Marți e iarăși zi de pauză de la pedalat pentru simplul motiv că suntem în zona Sintra și aici se cuvine să vizităm castelele și fortărețele care sunt prezente și în patrimoniul UNESCO printre altele. Ne trezim fără ceas, că doar e vacanță, pe la 8 jumate, ne dezmorțim adică începem cu o pauză de relaxare după somn, ce dacă ai dormit nu poți fi obosit?! și mergem la magazinul gospodăriei unde de unde luăm roșii, castraveți, ceva pâine, niște marmeladă, găsim și cafea, e suficient. Eco cică, multe crescute chiar lângă cortul nostru. Aflăm că la prânz putem lua masa alături de ei pentru că vor găti și vor face pâine, mmm.. sună bine însă noi nu vom fi aici. Aranjăm să ni se păstreze o pâine pentru diseară și plecăm fără să plătim căci nu aveam bani mai mărunței. Vom plăti tot diseară, nu e bai.
Pe la 10 ne pornim către stația de tramvai, nu înainte de a mai trece pe la un magazin ca să luam ceva pentru prânz căci vom fi cam ocupați toată ziua și nu se știe când ne ia foamea. Aici doamna de la casă era tot o româncă, dacă vă mai amintiți de doamna pe care am întâlnit-o la Lisabona.
Tramvaiul vine, mai are fix două locuri, ce norocoși suntem. E un tramvai electric care circula din oră în oră, e deschis adică nu are părțile laterale, acelea cu geamuri, senzația e cam ca în mocănița de la noi din Maramureș. Tare plăcut, în 30 de minute suntem la Sintra unde pun o steluță pe Google Maps ca să stim de unde luam tramvaiul înapoi diseară.
Micuțul orășel Sintra e înțesat de turiști și de oferte de transport care mai de care către castele aflate undeva sus pe deal. Noi suntem sportivi și dacă azi nu pedalăm măcar să ne facem plinul de plimbat, așa că refuzăm politicos orice ofertă și începem să urcăm la picior. Până seara aveam să strângem 21 de km cu 600 de m diferență pozitivă de nivel, ceasurile astea înregistrează tot.
Incepem cu Quinta da Regaleria care e o fostă reședință a familiei NuMaiȘtiuCum, căutați voi pe Google detalii. Am petrecut aici aproape două ore luând în considerare și coada la bilete, am coborât în tunelul acela adânc de 27 de metri care seamănă a fântână și care se continuă cu niște galerii, apare în toate pozele de pe net. Și am făcut prima tonă de poze de acolo din subteran și din grădinile palatului (mai multe sunt la finalul articolului).
Ceasul nu stă după noi, e deja ora 3, hai să ne îndreptăm către Castelul Maurilor. Primim o ofertă de nerefuzat de a ajunge sus în 5 minute. în loc de 45, pe care o refuzăm și bine facem. Grăbim pasul, urcăm printr-o pădure, traseu amenajat și marcat ca la munte și în 40 de minute suntem sus. Luăm bilete, intrăm, vizităm, pozăm iarăși toate zidurile, e frumos, se vede o panoramă de 360 de grade a întregii regiuni cu tot cu oceanul. Ne aducem aminte că avem ceva mâncare în rucsac și luăm loc pe o bancă de piatră la umbra, chiar în castel, să ne facem sendvișuri și să le și mâncăm dacă tot le-am făcut.
Pe un alt deal se zărea Palatul Pena cel frumos și colorat care ne-a făcut să planificăm vizita în Sintra. Grăbim pasul ca să nu îl ratăm, căci se lasă seara, și ajungem după vreo 15 minute de urcare, plătim biletele, scumpicele, dar meritate, și intrăm. Ca bonus primim lumină de dinaintea apusului ceea ce e extraordinar pentru făcut poze. Ne plimbăm până ce se termină bateria telefonului, este foarte frumos, regele Ferdinand II a făcut treabă bună cu al său romantism, zic și eu ce ziceau plăcuțele pe care le-am citit.
S-a făcut ora 18 așa că plecăm înspre tramvai. Ajungem în jumătate de oră și citim pe panou că nu mai circulă după ora 19, dar avem autobuz care vine la ora afișată și în 20 de minute suntem la Colares.
Pentru că eram destul de obosiți renunțăm la a mai merge pe plajă și a cina acolo așa că facem o nouă vizită la magazin de unde luăm cele necesare plus o sticlă de vinho verde care e cam alb de fapt, dar cică provine dintr-o regiune cu puțin soare și strugurii rămân mai verzi. Sau cam așa ceva. Ne întoarcem la cort, luăm pâinica, mâncăm copios, bem și vinul la lumină frontalei și eu mă pun pe scris, altfel cum credeți că aș mai ține minte toate detaliile pe care tocmai le-ați citit?
Ziua III, miercuri - pante, cald și rătăcit
Traseu: Colares - Ericeira - Santa CruzDistanță: 56 km, 915 m diferență de nivel
Traseu aici + aici
Unul din lucrurile pe care le-am învățat astăzi este că trebuie să ne trezim mai devreme ca să ne rămână mai mult timp seara și în plus să pedalăm pe răcoare. Ceasurile au rămas setate cu alarma la ora 7:00, ora de trezit de acasă, însă când a sunat prima dată l-am închis, e concediu ce naiba. La 8 s-a trezit Irina, a deschis fermoarul cortului. Cerul părea înnorat și era răcoare bine. De altfel așa a fost în fiecare dimineață, cam greu cu plaja matinală și mai ales cu intratul în apă, mă gândesc. Prognoza era bună, se anunțau 28 de grade, însă dimineața îți trebuie ceva haine ca să ieși din cort. Așa că ne culcăm la loc până pe la 9:30. Apoi mâncăm, strângem tabăra, până ne punem în mișcare se face aproape 11. Nu e bine! Conform planului făcut acasă azi ar fi trebuit să fie o zi scurtă până la Ericeira, dar considerând că în zilele următoare vom avea mult mai mult și că am avut și zi de pauză ieri ne gândim să echilibrăm balanța și să mergem ceva mai departe.
Ne luăm rămas bun de la gazdele noastre, le consultăm în privința traseului pe care l-am ales și plecăm. Trecem pe la plaja unde mâncaseram cu două seri înainte și ținem linia țărmului. Deja se încălzise. Ajungem la Azenhas do Mar, locul de care ne spusese tipul de la camping și oprim ca să facem o poză căci harta ne arată că ne vom îndepărta puțin de țărm în continuare. Suntem pe o faleză înaltă, jos e plaja și în zare sunt casele din localitate. Cam greu însă cu găsitul unui fotograf priceput, facem 3 încercări până când cineva nu ne mai taie picioarele și roțile de la biciclete. Nu ne lăsăm și rezultatul final e acceptabil.
O luăm din loc căci înainte mult mai este. eu tot cu ochii pe GPS, scot telefonul din când în când, uneori mai ratăm câte un viraj, dar până la urmă e bine. Când luasem drumul principal pe care trebuia să îl urmăm până la Ericeira un indicator ne taie elanul și ne pune să ocolim pentru că se repară șoseaua. Coborâm mult, ajungem într-o intersecție și facem dreapta , urcăm, eu tot cu pozele, urcăm binișor și la un moment dat când îmi arunc ochii pe telefon văd că o luasem aiurea.
Fir-ar să fie, cum să îi spun Irinei după ce am pus-o să urce atâta? Când primește vestea se duce la o doamnă care se tot uita la noi văzându-ne nedumeriți. În următoarele 10 minute femeia ne povestește vrute și nevrute, pare că ne cunoaște demult, dar nu ne-am mai întâlnit în ultima perioadă, aduce și o hartă din casă, ne arată ce și cum, nu înțelegem nimic. Toată discuția care 95% a fost un monolog în limba portugheză se încheie într-un final și facem cale întoarsă.
Coborâm, ajungem înapoi la intersecția cu pricina și plecăm tot în sus pe singurul drum din cele 3 pe care nu merseserăm. Se pare că la Ericeira se ajungea pe ambele căi numai că una trecea pe autostradă și semnul cel mai vizibil era în acea direcție. Panta e a naibii de înclinată, abia urcau mașinile, și o căldură netulburată de nici un vânticel, așa că ne dăm jos și împingem puțin, ce rost are să ne rupem? Sus în deal ne ies în cale tufișuri cu mure, deci pauză de alimentare :) Apoi reușim să prindem drumul bun, coborâm și ajungem la Ericeira.
Centrul acestei stațiuni e foarte aranjat, așa cum am constat ca sunt majoritatea localităților prin care am trecut, chiar și satele care nici nu apar pe hartă arată bine, cu case îngrijite, gardurile colorate armonios, asortându-se cu casa. Pentru un moment ne gândim să mâncăm de prânz, dar nu găsim ceva care sa ne atragă în drum. Ajungem pe faleză, facem 10 poze după care zicem că vom mânca mai târziu, poate în altă localitate. Între timp cumpăr apă și ma lipesc de un pepene galben ca să am ce căra până diseară.
Dealurile se succed fără a ține cont de noi, muncim serios căci vântul din față ne face traiul și mai greu. Din când în când consult GPS-ul, ne mai rătăcim o dată, dar nu prea mult, și la un moment dat cedez și trag pe dreapta în parcarea unui supermaket. Pe lângă faptul că terminasem apa de ceva vreme și eram cam praf, mai erau 4 km până la camping și nu mai era grabă. Intra Irina, eu stau de pază la biciclete. Tot învârtindu-mă pe acolo mi se face pofta de înghețată și o sun. Ne îndopăm bine acolo în parcare, mai mult eu, aș fi mâncat de toate.
Venea seara, pedalăm ușor până la camping în Santa Cruz. Era trecut de ora 9 și recepția se închisese. Paznicul ne spune că nu e nici o problemă, vom face dimineață formalitățile și plata și ne conduce către zona de corturi, undeva pe nisip. Mai sunt și alte biciclete fapt care mă bucură, deci mai sunt și alții care pedalează pe traseele astea :) Cât timp Irina face duș eu pozez cortul și bicicletele căci lumina era perfectă.
Dăm o fugă pe plajă să vedem apusul, aici soarele apune în apă spre deosebire de litoralul nostru unde răsare astfel. Apoi ne ospătăm pe cinste căci a fost o zi lungă. Alegem bacalhau, adică cod, alături de un piure de cartofi și spanac, totul pus la cuptor, cu o crustă deasupra. Delicios!
Citiți următorul articol aici.
Nu uitați să vă abonați la pagina de Facebook sau la newsletter pentru a primi articolele următoare.
Click pe poze pentru mărire.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu.