Anul acesta in sfarsit ne-am amintit ce inseamna sa mai avem si sezon de primavara, cu alternanta de zile insorite si ploi ce par ca nu mai contenesc, ca prea ne obisnuiseram ca din iarna sa sarim direct la canicula. O saptamana toti ochii alergatorilor si ai biciclistilor au stat lipiti de MeteoBlue si AccuWeather, iar unii ajunsesera sa il implore pe Busu sa ne trimita ceva soare ca tare aveam nevoie. Nici gand, ziua de sambata anunta ploaie cam toata ziua, ba si niste zapada, iar de data aceasta meteorologii nu s-au inselat. Ce a urmat a fost un Ecomaraton de povestit nepotilor si o Prima Evadare de-a dreptul mocirloasa de nu ii recunosteam in poze pe prietenii care au umplut Facebook-ul de noroi.
Dupa experienta deosebita cu care am ramas anul trecut, abia asteptam sa mai parcurg o data cele trei bucle ale trifoiului de la Moieciu. Vineri seara ne-am pornit catre locul faptei, luand cu noi si bicicletele ca cica duminica va fi soare si stie Ana niste pante bune de recovery. Un apus atat de frumos peste Piatra Craiului ne-a dat sperante, hai ca poate meteorologii nu si-or fi revenit dupa vacanta de Paste si au dat-o si ei asa ca sa ne tina in case. Ne ridicam kiturile, ne cazam, mai privim o data cerul si ne bagam la somn increzatori.
Sambata de dimineata norii imprastiati ne dadeau sperante, nu multe. dar asa cat sa ne faca sa iesim din casa. Ne echipam, mancam si ajungem la start. Lume puhoi, o gramada de cunoscuti si un soare care ne face sa mai dam jos doua cojoace. Cei care participau la cros erau aproape siguri ca vor scapa fara baita, noi astia maratonisti suntem mai precauti si ne luam foita de ploaie dupa noi.
La ora 9 pe ulitele pitorescului sat brasovean au inceput sa curga alergatori veseli si colorati. Lumea iesise la poarta caci Ecomaraton este probabil cel mai important eveniment al anului, nu e de mirare ca nu mai gasesti cazare in zona cu 2 luni inainte. Am plecat cam din spate si nu vedeam de ce m-as grabi pana ce il aud pe Sebastian ca imi striga un "Hai Dragos!". Ah da, imi amintesc ca dupa 2-3 km vine un podet si va incepe urcarea prin padure, unde se va crea aglomeratie, asa ca pornesc motoarele si imi fac loc pe marginea drumului tot depasind si depasind. Am prins foarte multi cunoscuti din urma, am mai schimbat cate o vorba si ne-am vazut fiecare de drumul sau. La pod ma intalnesc cu Victor care tinuse aproape de mine desi eu il credeam departe, trecem raul si o lasam la foc domol caci urcarea e lunga si regula nescrisa a Ecomaratonului spune ca cine forteaza pe prima bucla va suferi pe a treia.
Si dai, si dai, pas cu pas, urcusul se termina mai repede decat ma asteptam, e timpul sa ne jucam putin. Eliberez dacul din mine si zburd pe coborare, ce fain e sa ai pneuri de calitate si sa nu aluneci, traiasca La Sportiva. Ma cam enerveaza bidonul cu apa de pe centura si ma gandesc ca n-ar fi rau sa mai beau din el ca prea e saltaret acolo in spate. Vin poieni verzi si drumuri numai bune de alergat, nici nu mai tin minte ordinea, trecem si de un punct de alimentare de unde infulec doua bucatele de banana si ajungem la coborarea care avea sa incheie bucla. Oare nu am mers prea repede? Hai sa vedem ce-o mai fi, tropa-tropa si am ajuns la finalul buclei.
Tare mult imi place, aici in zona centrala e intotdeauna plin de oameni, eu ma simt precum un ciclist din Turul Frantei care se catara printr-un tunel uman. Fac o baie de multime batand palma cu cei prezenti si opresc la punctul de alimentare pentru 5 pahare de isotonic si apa, plus 2 bucatele de cascaval, caci mult mai este si geluri sau alte minuni nu am la mine. Daca e Eco, eco sa fie!
Bucla 2 incepe cu o mocirla de nedescris, nu am ce ocoli asa ca o iau pe de-a dreptul. Purceii din ograzile localnicilor sunt cu siguranta invidiosi pe noi. Urcarea dureaza ceva, nu mai stiu cat pentru ca aici am o cadere de chef, acel zid al maratonistilor la mine a sosit mai devreme, inca de la km 17. Sunt ud complet, transpirat, si ploaia abia acum incepe. Pun foita pe mine insa nu stiu ce rost are. Sunt bucuros sa ii intalnesc pe Mugur, pe Geta si pe Luminita, astazi in rol de voluntari galagiosi, bat palma cu copiii care ii insoteau, traversez o mlastina unde imi umplu sosonii de apa dupa care ratacesc traseul, fiind intors din drum de strigatele alergatorilor care veneau din spate. Norocul meu, daca ma duceam in lumea mea era posibil ca de la editia urmatoare organizatorii sa doreasca sa adauge si o a patra bucla traseului.
Ajung la Cheile Gradistei unde incerc sa ma indop cu carbohidrati in diverse forme, poate mi s-o aprinde dorinta de alergare. Il intalnesc si pe Razvan Cojocaru, nici el nu pare mai fresh. Pe undeva zaresc un indicator cu "km 19", ah fir-ar!, nu am ajuns nici la jumatate si sunt terminat. Urcam pe sub telescaun cu capetele in pamant, nimeni nu scoate un sunet. Il ajung pe Mircea Radu, acoperit cu o pelerina de nu i se mai vedea decat nasul. Ne gandim ca anul acesta poate n-ar fi rau sa ne oprim dupa doua bucle ca nu prea ne iese socoteala de acasa. Mircea ramane ceva mai in urma, in timp ce eu ma agat de cei din fata tulburat de ganduri. Nu vad rostul pentru care as continua asa ud si cu mainile inghetate, pentru mine alergarea inseamna bucurie si zen, iar acum sunt departe de starea aceea. Pe de alta parte imi amintesc ca nu am abandonat niciodata vreo cursa pana acum si parca motivele nu sunt atat de intemeiate ca sa o fac tocmai astazi. O coborare lunguta si un voluntar pus pe glume ma face sa ridic capul din pamant. Hai Dacule, hai sa terminam bucla asta si om mai vedea.
Alerg, alerg, nu mai retin traseul din aceasta zona, cert este ca o coborare ne scoate in sat unde din nou este plin de oameni frumosi care striga si aplauda. Pai cum sa ma opresc aici? Nu pot, mi-e rusine, nu am cum sa fac asta. Schimb doua vorbe cu Mihaela, ii las centura care mai mult m-a incurcat, si intreb in stanga si in dreapta pe unde e bucla 3.
Incepe urcarea aceea verde si lunga, o stiu foarte bine de anul trecut. Incepe si ploaia, mai tare, toarna cu galeata. Ne insiram pe poteca plina de noroi, apas tare in picioare si prind din urma cativa oameni cunoscuti. Dinu e si el acolo spre surprinderea mea, imi zice ca e bine, ciudat, l-as fi crezut mai in fata. Habar n-am cat e ceasul, Ursu' Rocky Catalin imi zice ca isi propusese ca la 5 ore sa fie pe Gutanu. Voluntarii sunt absolut admirabili, ei stau aici cu apa si merinde pentru noi si mai au si energia sa ne incurajeze; noi macar ne miscam ca sa ne incalzim, ei stau pe loc si toarna apa in pahare, fac poze, ne intreaba ce avem nevoie. Multumim oameni buni.
Se termina urcarea si vine o zona cu padure unde toti se reped ca leoparzii de parca atunci a inceput cursa. Ma tin si eu dupa ei si treaba merge unsa, unsa cu noroi moale si pufos. Ajungem la drumul forestier, mai stau la vorba cu o tipa care imi spune ca a cam obosit, ca a inghetat si ca e si racita; nu se vede, tare mai zburda pe coborare. Las ca ne-am mai incalzi pana in Poiana Gutanu, bag o supradoza de cola, apa si 3 cubulete de zahar si la deal cu noi.
Incepe sa ninga, vai ce frumos, macar nu mai ploua. Vin fulgi mari, marginea potecii era deja alba, semn ca mai fusese o repriza inainte sa ajungem noi. Dealul asta cu iz de munte e cam lung, aproape ca nu mai avem ce povesti pana in varf. Mare minune cand ajungem sus, apare soarele, sa vezi ca ne si uscam pana la finish. Dupa calculele mele ar mai fi vreo 6-7 km. Din senin imi vine o asa pofta de alergat ca dau drumul la motoare si nu ma mai opresc pana la final. Poteca e buna, intru prin padure, ajung din urma cativa oameni obositi si ei, mai iau doua portii de noroi caci unele poteci nu merita ocolite si se aude galagia de la final.
Un domn imi spune ca mai este 1 km, in coborare, si ca e alunecus nu gluma, asa ca prudenta. Eu abia asteptam sa ma mai joc putin cu Ultra Raptorii, na ca am reusit sa ii fac sa alunece. Ma duc vreo 10 metri ca pe derdelus de nu mai stiam cum sa trag frana, parca eram pe SnowBoard insa lipseste zapada, in minte imi vin imagini cu mine rostogolindu-ma si alunecand pe burta cu capul la vale strigand "ecooooooo". Reusesc totusi sa ma redresez si sa ies din derapaj fara sa cad, balerin ma fac! Poteca este impracticabila pentru un alergat pe picioare asa ca tot caut zone cu iarba, dau si cu fundul de pamant pana la urma ca sa nu cumva sa fiu prea curat la final. Prind 3 baieti din urma si reusesc sa ma strecor pe langa ei, eram grabit tare. Traversez podetul, intru pe sosea unde lumea era stransa ca pe stadion si aplauda frenetic fiecare sosit. Tot acest Ecomaraton merita terminat fie si numai pentru aceste momente. Dupa mai bine de 5 ore de lupta cu noroiul, ploaia, lapovita si frigul, vazandu-i pe acesti oameni zambetul imi rasare pe fata precum soarele care a iesit de sub nori. Cei 200 de metri pana la linia de sosire merita savurati cu lingurita, domol, caci concursul s-a incheiat.
Primesc medalia si un Buff si raman cateva momente in zona ca sa imi trag sufletul si sa ii aplaud pe prietenii alaturi de care am facut acest Ecomaraton, tot tragandu-ne unii pe altii. Ceasul meu arata 5 ore si 32 de minute, cum e posibil?, adica am alergat mai repede ca anul trecut? Ceasul oficial indica insa 5 ore si 45 de minute, de unde aceasta diferenta? Pana la urma imi amintesc ca odata am activat optiunea auto pause deci cele 13 minute sunt pauzele de la punctele de alimentare. Dupa vreun sfert de ceas incep sa tremur si cu parere de rau ma vad nevoit sa plec catre pensiune, tare mi-ar fi placut sa mai petrec cateva clipe aici si sa ii aplaudam pe cei care soseau, insa aveam nevoie de un dus cald si de haine uscate. Draga Ecomaraton, ne mai primesti si la anul?
Multumim pentru fotografii Cristian Nemes, Luiza Loloiu, BelArt, Ady Beleanu, PhotoTase,
Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.
Dupa experienta deosebita cu care am ramas anul trecut, abia asteptam sa mai parcurg o data cele trei bucle ale trifoiului de la Moieciu. Vineri seara ne-am pornit catre locul faptei, luand cu noi si bicicletele ca cica duminica va fi soare si stie Ana niste pante bune de recovery. Un apus atat de frumos peste Piatra Craiului ne-a dat sperante, hai ca poate meteorologii nu si-or fi revenit dupa vacanta de Paste si au dat-o si ei asa ca sa ne tina in case. Ne ridicam kiturile, ne cazam, mai privim o data cerul si ne bagam la somn increzatori.
Sambata de dimineata norii imprastiati ne dadeau sperante, nu multe. dar asa cat sa ne faca sa iesim din casa. Ne echipam, mancam si ajungem la start. Lume puhoi, o gramada de cunoscuti si un soare care ne face sa mai dam jos doua cojoace. Cei care participau la cros erau aproape siguri ca vor scapa fara baita, noi astia maratonisti suntem mai precauti si ne luam foita de ploaie dupa noi.
La ora 9 pe ulitele pitorescului sat brasovean au inceput sa curga alergatori veseli si colorati. Lumea iesise la poarta caci Ecomaraton este probabil cel mai important eveniment al anului, nu e de mirare ca nu mai gasesti cazare in zona cu 2 luni inainte. Am plecat cam din spate si nu vedeam de ce m-as grabi pana ce il aud pe Sebastian ca imi striga un "Hai Dragos!". Ah da, imi amintesc ca dupa 2-3 km vine un podet si va incepe urcarea prin padure, unde se va crea aglomeratie, asa ca pornesc motoarele si imi fac loc pe marginea drumului tot depasind si depasind. Am prins foarte multi cunoscuti din urma, am mai schimbat cate o vorba si ne-am vazut fiecare de drumul sau. La pod ma intalnesc cu Victor care tinuse aproape de mine desi eu il credeam departe, trecem raul si o lasam la foc domol caci urcarea e lunga si regula nescrisa a Ecomaratonului spune ca cine forteaza pe prima bucla va suferi pe a treia.
Si dai, si dai, pas cu pas, urcusul se termina mai repede decat ma asteptam, e timpul sa ne jucam putin. Eliberez dacul din mine si zburd pe coborare, ce fain e sa ai pneuri de calitate si sa nu aluneci, traiasca La Sportiva. Ma cam enerveaza bidonul cu apa de pe centura si ma gandesc ca n-ar fi rau sa mai beau din el ca prea e saltaret acolo in spate. Vin poieni verzi si drumuri numai bune de alergat, nici nu mai tin minte ordinea, trecem si de un punct de alimentare de unde infulec doua bucatele de banana si ajungem la coborarea care avea sa incheie bucla. Oare nu am mers prea repede? Hai sa vedem ce-o mai fi, tropa-tropa si am ajuns la finalul buclei.
Tare mult imi place, aici in zona centrala e intotdeauna plin de oameni, eu ma simt precum un ciclist din Turul Frantei care se catara printr-un tunel uman. Fac o baie de multime batand palma cu cei prezenti si opresc la punctul de alimentare pentru 5 pahare de isotonic si apa, plus 2 bucatele de cascaval, caci mult mai este si geluri sau alte minuni nu am la mine. Daca e Eco, eco sa fie!
Bucla 2 incepe cu o mocirla de nedescris, nu am ce ocoli asa ca o iau pe de-a dreptul. Purceii din ograzile localnicilor sunt cu siguranta invidiosi pe noi. Urcarea dureaza ceva, nu mai stiu cat pentru ca aici am o cadere de chef, acel zid al maratonistilor la mine a sosit mai devreme, inca de la km 17. Sunt ud complet, transpirat, si ploaia abia acum incepe. Pun foita pe mine insa nu stiu ce rost are. Sunt bucuros sa ii intalnesc pe Mugur, pe Geta si pe Luminita, astazi in rol de voluntari galagiosi, bat palma cu copiii care ii insoteau, traversez o mlastina unde imi umplu sosonii de apa dupa care ratacesc traseul, fiind intors din drum de strigatele alergatorilor care veneau din spate. Norocul meu, daca ma duceam in lumea mea era posibil ca de la editia urmatoare organizatorii sa doreasca sa adauge si o a patra bucla traseului.
Ajung la Cheile Gradistei unde incerc sa ma indop cu carbohidrati in diverse forme, poate mi s-o aprinde dorinta de alergare. Il intalnesc si pe Razvan Cojocaru, nici el nu pare mai fresh. Pe undeva zaresc un indicator cu "km 19", ah fir-ar!, nu am ajuns nici la jumatate si sunt terminat. Urcam pe sub telescaun cu capetele in pamant, nimeni nu scoate un sunet. Il ajung pe Mircea Radu, acoperit cu o pelerina de nu i se mai vedea decat nasul. Ne gandim ca anul acesta poate n-ar fi rau sa ne oprim dupa doua bucle ca nu prea ne iese socoteala de acasa. Mircea ramane ceva mai in urma, in timp ce eu ma agat de cei din fata tulburat de ganduri. Nu vad rostul pentru care as continua asa ud si cu mainile inghetate, pentru mine alergarea inseamna bucurie si zen, iar acum sunt departe de starea aceea. Pe de alta parte imi amintesc ca nu am abandonat niciodata vreo cursa pana acum si parca motivele nu sunt atat de intemeiate ca sa o fac tocmai astazi. O coborare lunguta si un voluntar pus pe glume ma face sa ridic capul din pamant. Hai Dacule, hai sa terminam bucla asta si om mai vedea.
Alerg, alerg, nu mai retin traseul din aceasta zona, cert este ca o coborare ne scoate in sat unde din nou este plin de oameni frumosi care striga si aplauda. Pai cum sa ma opresc aici? Nu pot, mi-e rusine, nu am cum sa fac asta. Schimb doua vorbe cu Mihaela, ii las centura care mai mult m-a incurcat, si intreb in stanga si in dreapta pe unde e bucla 3.
Incepe urcarea aceea verde si lunga, o stiu foarte bine de anul trecut. Incepe si ploaia, mai tare, toarna cu galeata. Ne insiram pe poteca plina de noroi, apas tare in picioare si prind din urma cativa oameni cunoscuti. Dinu e si el acolo spre surprinderea mea, imi zice ca e bine, ciudat, l-as fi crezut mai in fata. Habar n-am cat e ceasul, Ursu' Rocky Catalin imi zice ca isi propusese ca la 5 ore sa fie pe Gutanu. Voluntarii sunt absolut admirabili, ei stau aici cu apa si merinde pentru noi si mai au si energia sa ne incurajeze; noi macar ne miscam ca sa ne incalzim, ei stau pe loc si toarna apa in pahare, fac poze, ne intreaba ce avem nevoie. Multumim oameni buni.
Se termina urcarea si vine o zona cu padure unde toti se reped ca leoparzii de parca atunci a inceput cursa. Ma tin si eu dupa ei si treaba merge unsa, unsa cu noroi moale si pufos. Ajungem la drumul forestier, mai stau la vorba cu o tipa care imi spune ca a cam obosit, ca a inghetat si ca e si racita; nu se vede, tare mai zburda pe coborare. Las ca ne-am mai incalzi pana in Poiana Gutanu, bag o supradoza de cola, apa si 3 cubulete de zahar si la deal cu noi.
Incepe sa ninga, vai ce frumos, macar nu mai ploua. Vin fulgi mari, marginea potecii era deja alba, semn ca mai fusese o repriza inainte sa ajungem noi. Dealul asta cu iz de munte e cam lung, aproape ca nu mai avem ce povesti pana in varf. Mare minune cand ajungem sus, apare soarele, sa vezi ca ne si uscam pana la finish. Dupa calculele mele ar mai fi vreo 6-7 km. Din senin imi vine o asa pofta de alergat ca dau drumul la motoare si nu ma mai opresc pana la final. Poteca e buna, intru prin padure, ajung din urma cativa oameni obositi si ei, mai iau doua portii de noroi caci unele poteci nu merita ocolite si se aude galagia de la final.
Un domn imi spune ca mai este 1 km, in coborare, si ca e alunecus nu gluma, asa ca prudenta. Eu abia asteptam sa ma mai joc putin cu Ultra Raptorii, na ca am reusit sa ii fac sa alunece. Ma duc vreo 10 metri ca pe derdelus de nu mai stiam cum sa trag frana, parca eram pe SnowBoard insa lipseste zapada, in minte imi vin imagini cu mine rostogolindu-ma si alunecand pe burta cu capul la vale strigand "ecooooooo". Reusesc totusi sa ma redresez si sa ies din derapaj fara sa cad, balerin ma fac! Poteca este impracticabila pentru un alergat pe picioare asa ca tot caut zone cu iarba, dau si cu fundul de pamant pana la urma ca sa nu cumva sa fiu prea curat la final. Prind 3 baieti din urma si reusesc sa ma strecor pe langa ei, eram grabit tare. Traversez podetul, intru pe sosea unde lumea era stransa ca pe stadion si aplauda frenetic fiecare sosit. Tot acest Ecomaraton merita terminat fie si numai pentru aceste momente. Dupa mai bine de 5 ore de lupta cu noroiul, ploaia, lapovita si frigul, vazandu-i pe acesti oameni zambetul imi rasare pe fata precum soarele care a iesit de sub nori. Cei 200 de metri pana la linia de sosire merita savurati cu lingurita, domol, caci concursul s-a incheiat.
Primesc medalia si un Buff si raman cateva momente in zona ca sa imi trag sufletul si sa ii aplaud pe prietenii alaturi de care am facut acest Ecomaraton, tot tragandu-ne unii pe altii. Ceasul meu arata 5 ore si 32 de minute, cum e posibil?, adica am alergat mai repede ca anul trecut? Ceasul oficial indica insa 5 ore si 45 de minute, de unde aceasta diferenta? Pana la urma imi amintesc ca odata am activat optiunea auto pause deci cele 13 minute sunt pauzele de la punctele de alimentare. Dupa vreun sfert de ceas incep sa tremur si cu parere de rau ma vad nevoit sa plec catre pensiune, tare mi-ar fi placut sa mai petrec cateva clipe aici si sa ii aplaudam pe cei care soseau, insa aveam nevoie de un dus cald si de haine uscate. Draga Ecomaraton, ne mai primesti si la anul?
Multumim pentru fotografii Cristian Nemes, Luiza Loloiu, BelArt, Ady Beleanu, PhotoTase,
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu.