30 iunie 2016

Sunt un Ironman şi jumătate - povestea primului meu Ironman 70.3

Daca vrei sa vezi durere pura, grimase, dinti inclestati, toate combinate cu o vointa de fier trebuie sa mergi macar si ca spectator la un concurs Ironman. Pe caldura aia de 45 de grade toti participantii erau transfigurati, se murea de cald pe fiecare km, dar nimeni nu isi dorea sa incheie lupta inainte sa ajunga la linia de finish. Inca un pumn de gheata in trisuit, inca un pahar de cola si inca un km. 3800 m de inot, 180 de km pe bicicleta, 42 de km de alergare, de lupta cu soarele si mai ales cu gandurile proprii, despre asta a fost XMAN Romania 2016. Despre asta este un Ironman in general, intotdeauna efortul trece cu mult de planul fizic, iar psihicul este cel care dicteaza pentru ore bune.

Anul acesta am ales proba de Ironman 70.3, Half Ironman adica, nu ma intrebati cat de greu mi-a fost sa ma decid si cate "de ce"-uri mi-au fost adresate. Desi eu incepeam la ora 9, sambata de dimineata la 6 eram pe malul lacului alaturi de prietenii care se pregateau sa ia startul la full si am inceput sa regret ca nu am ales din nou tortul cel mare. 8 ore mai tarziu, dupa ce soarele ma incinsese mai tare decat o facuse vreodata, privindu-i pe "colegii" care continuau sa alerge tura dupa tura m-am gandit ca uneori iau si decizii inteligente :), desi nu caldura a fost motivul pentru alegerea facuta.


Drumul

Am plecat joi de dimineata catre locul faptei. Pentru cei care stau in sudul tarii Oradea pare la capatul lumii. Noi, cand spunem "mergem la Oradea" stim exact la ce ne referim, sunt oameni care fac asta de ani de zile si nu s-au saturat sa stea 10 ore in masina (si sa puna pe net poze insotite de comentariul "Oradea venim") pentru ca de la acolo isi iau doza de fier care le ajunge tot anul.


Tura de recunoastere

Desi stiam traseul de anul trecut nu puteam rata tura de recunoastere. La ora 10 ne-am adunat la Hanul Pescarilor si am plecat in grup, in pedalat lejer, sa vedem traseul. Alex ma intreba daca am dat cu apa pe mine, eram deja fleasca din cap pana in picioare dupa 3 km. Am luat aminte de locurile unde asfaltul este spart, pe Cires, renumitul Cires, cine stie il cunoaste :) Apoi am intrat pe bucla care trebuia parcursa de mai multe ori a doua zi, asfaltul bun, am mers incetisor, ne-am readus aminte de pante. Dupa mai bine de o ora ne-am intors la Hanul Pescarilor.

Istvan plasase deja balizele pe lac, numai bine sa facem si noi o tura. Apa e calda, chiar fiarta in unele zone la suprafata, ceva mai rece spre fund, sunt vreo 24 de grade. Imi pun casca, ochelarii, ii asez bine si ma arunc in lac. Nu am avut niciodata asa senzatie, apa are o culoare galben-maronie si nu se vedea nimic-nimic, nici mainile nu mi le vedeam; inundatiile de saptamana trecuta au tulburat serios lacul. Am pornit incetisor, am testat si bras-ul si crawl-ul, am stat si in pluta. Dupa o tura de traseu eram convins ca nu voi avea nici o problema a doua zi, eram in modul #excesdezen. Am continuat carboloading-ul, paste, paste si iar paste, plus MaltoCarboloading de la Isostar. Dupa-amiaza am ridicat kiturile, ne-am revazut cu multi cunoscuti, asta este una din partile care imi place tare mult la Oradea. Pregatesc bicicleta si o las in tranzitie de cu seara, dupa care mai mancam o portie de paste si asistam la sedinta tehnica. Si acum hai la somn ca urmeaza o zi lunga!


IronDay - sa ne "distram" putin

Sambata la ora 5 suna ceasul, eram deja treaz. Startul meu este la ora 9, insa nu pot rata startul celor de la proba full mai ales ca am multi prieteni acolo, iar Ciprian Ioan, David Iancu, Sabin, Ciprian Pietris, Adrian, Cristian sunt la prima lor participare, hai sa ii incurajam putin. Minutele trec repede, la 6:30 se inchide zona de tranzitie si lacul se umple de casti albastre, e timpul pentru incalzire. Atmosfera este de nedescris in cuvinte, XMAN Romania a reusit sa creeze o comunitate frumoasa. Stau pe mal si ma uit cum ei iau startul, avand o urma de regret ca nu sunt si eu acolo.


Comentam de pe margine, unii sunt foarte rapizi, altii sunt ambitiosi foc, se dau lupte mari  in apa, fiecare are propriile vise si obiective. Incep sa ma gandesc la inotul meu, mai este o ora si voi intra si eu la apa, hai ca va fi bine, imi propun sa ma bucur de aceasta cursa si sa nu ma stresez pe motive de timp (spusesem ca ar fi frumos sa cobor sub 6 ore, dar nu e musai) si recorduri, vorba Irinei, pentru mine va fi personal best pentru ca e primul Half Ironman la care particip :)) Din pacate Sabin se opreste dupa 2 ture, fir-ar sa fie, nu a reusit sa isi calmeze demonii din cap si s-a panicat. Am emotii pentru David care si-a pierdut casca de inot inca de la prima tura si inoata cu parul pe fata.

Dar gata, hai ca timpul a trecut si se apropie startul nostru. Mi-am aranjat ca la carte lucrurile in tranzitie, am deja ceva experienta. Raman in trisuit, imi pun casca de inot si ochelarii si pe la 8:35 ma tot invit cu Ileana care sa intre primul in apa. Uuuu ce mocirla este, dar apa e calda si buna. Alex Diaconu ma sfatuieste sa raman in spate la start si sa ocolesc balizele mai in larg ca sa nu imi iau coate si picioare in invalmaseala. Bag un 300 m de incalzire si sunt pregatit.

3..2..1..START

Emotiile cresc, deci voi avea de inotat 4 ture, nu e mult dar nici putin, 2000 de metri am mai facut de atatea ori si sunt sigur ca va merge. Se porneste valtoarea! Ii las pe cei din fata sa agite apele si plec si eu, printre ultimii. Pana la prima baliza prind destui oameni din urma si incerc sa imi fac drum printre ei, e invalmaseala mare. Apoi ne mai rasfiram, iau baliza urmatoare in vizor, se vede destul de bine, inot relaxat. E o senzatie ciudata, la suprafata apa este foarte calda, iar mai jos ceva mai rece, simt niste furnicaturi pe brate, o fi de la diferenta de temperatura sau de la emotii? Trec putin in bras, privesc inca o data catre baliza, o ocolesc si pe a doua si tin dupa cei din fata pentru ca urmatoarea e ceva mai departe si nu am chef sa ma uit dupa ea. Ma indrept spre ultima baliza, bag capul in pamant... aaa pardon, in apa, si dau brat dupa brat, hai ca s-a dus un sfert din proba.


Ma opresc pret de 10 secunde ca sa imi scot apa din ochelari si sa ii asez mai bine, cu o saptamana inainte de concurs ochelarii cu care inot de vreo 3 ani au inceput sa dea semne de batranete si sa ia apa insa nu am vrut sa ii schimb tocmai acum pentru ca nu inotasem niciodata cu altii. Nu stiu ce ritm duc, nu prea ma intereseaza, atata timp cat am oameni in jurul meu sunt inca in cursa :)) Glumesc, oi inota eu mai slab, dar nu se punea problema sa nu ma incadrez in timp (stati sa ma vedeti la anul, este foarte mult loc de imbunatatit la inot). Incep sa cant in gand, am avut o singura piesa pe care am fredonat-o si la inot si la bicicleta, ritmul ei este perfect, se sincronizeaza cu miscarea de brate. Hop, s-a mai dus o tura, am trecut de jumatate.

Deja m-am incalzit si tura a treia merge brici, gata am intrat pe a patra, don't stop me now, I'm having such a good time, ooooh yeeeea :)) Dupa penultima baliza o iau Braila, succed mai multe brate fara sa mai ridic capul din apa si ma trezesc iesit de pe trasa ideala. Eh fir-ar, ma opresc, privesc catre baliza si dau mai tare din brate. Ma tot petrec cu un brasist, ba el o ia inainte, ba eu, nu scapam deloc unul de celalalt si ajungem la ponton impreuna. Ce sa vezi, era Alex Stratulat :) Ies din apa, imi dau jos casca si ochelarii si sprintez catre zona de tranzitie. Arunc un ochi pe ceas, 56 de minute, slabut, dar macar am fost zen si m-am bucurat de inot :)

Tranzitia 1 + proba de ciclism

Trag repede sosetele in picioare, pantofii de ciclism, imi pun casca, ochelarii de soare, bag gelul de la Nutrend si sorb puternic apa de bidon de ma si inec, mai sorb o data, pun toate accesoriile in sac pentru a fi transportate la tranzitia a doua si am fugit. Alerg pe langa bicicleta pana la capatul zonei si urc. Incepem cu o panta, spre deosebire de anul trecut cand dupa inot nu prea mai aveam vlaga, acum merg bine, imi propun sa fac o proba buna, sunt "numai" 90 de km si chiar daca avem pante eu ma bucur de ele, prefer un traseu cu pante decat unul plat ca o clatita (cum zice bikemap :) Cobor Ciresul cu frana trasa, aici drumul este praf, dar ceva imi spune ca nu voi face pana (am totusi doua camere de rezerva la mine insa nu am chef sa le folosesc, imi strica zenul :)) chiar daca am schimbat vreo 6 camere in ultima saptamana, mai mult sau mai putin pentru a-mi antrena aceasta abilitate).

Intru pe traseu, voi avea de parcurs 3 ture. Sunt convins ca am inotat mai prost ca multa lume asa ca am de depasit serios la bicicleta, ceea ce se va si intampla. Prind din urma multi concurenti cu numere verzi si inainte de prima intoarcere ii vad pe Tigrut, pe Mugurel si pe Dan Andrei pe care mi-i iau ca repere, voi vedea la urmatoarele intoarceri cum ma voi situa fata de ei. Incepe prima urcare, de fapt seria aceea de 3 urcari cascadate, merg struna, depasesc si pe aici si ajung in dreptul Bisericii unde arunc jos unul din bidoane si iau din mers altul plin cu apa buna si rece. Urmeaza o scurta coborare, curba 90 de grade la stanga, si un fals plat in coborare pe care prind viteza asezat pe aerobare. Ma bucur sa ii vad pe Ciprian, pe David, pe Lilica si pe Daniela Florea, ma bucur pentru ca stiu ca inotul lor sufera serios si faptul ca ii intalnesc pe traseu inseamna ca s-au incadrat in timpul limita.



Intorc in Cauaceu, ajung la Cetariu, ma dau tare pe coborare si intru pe a doua tura. In continuare mai prind oameni verzi din urma. Nutritia este un element foarte important la o cursa pe distante lungi, mai ales pe asa caldura, asa ca am grija sa mananc doua batoane pe ora, le am puse pe cadru, scot cate unul din mers, il desfac cu ajutorul dintilor si musc jumatate. Cu gura plina incerc sa mai si respir, se pare ca in efort respir foarte putin pe nas si mai mult pe gura. Iau si a doua jumatate si gata batonul, indes ambalajul in buzunarul de la spate ca nu sta nimeni sa faca curat dupa noi, beau apa si ii dau inainte. In drum spre Uileacu de Munte mai intalnesc cativa cunoscuti, ne salutam si ne vedem fiecare de drum. Inca o urcare spre Cetariu, sus cer un bidon de isotonic, imi scapa primul bidon dar un alt voluntar este pe faza si reusesc sa prind sticla. Stanga spre Cauaceu, distanta fata de cativa "iepuri" pe care ii aveam in vizor se micsoreaza. Mugurel are pana si iese pentru moment din joc, mi-ar fi placut sa ma fortez sa il prind. Un tractor cu remorca traverseaza soseaua, imi taie calea si ma face sa franez, urlu ceva la el, dar e in zadar, astept putin si ma strecor prin spatele lui. Cobor din nou tare pe la Cetariu, ma rog, tare inseamna vreo 60 km/h cu mainile pe frane caci soferii ce veneau din fata nu se jeneaza sa intre in depasiri si mi-e teama sa nu imi blocheze banda.


Intru pe a treia tura, este ultima. Privesc ceasul si vad ca am o medie de 30 de km/h, nu e rau, ba e chiar bine, hai sa incerc sa o mentin. Tigrut se opreste la pit-stop intr-un tufis, na ca am mai pierdut un iepure, eu acum ce fac? Pai hai sa mai bag un baton ca va veni alergarea si trebuie sa am rezervorul plin. Plin, plin, dar apa bauta pune presiune si parca ar merge o oprire. Nici gand! Nu ma opresc eu acum, nu vreau sa imi stric media, sunt in targetul de sub 6 ore timp final. Mai am jumatate de tura, arunc bidonul si cer un altul dar se pare ca nimeni nu ma aude. Apaaaa, mai aveti apa??, strig eu. Ma aude Ion Alexandru, "proful" de la bazin si alearga pe langa mine cu un bidon plin. Mersi mult, Alex, ii dau tare pe coborare, ii salut pe voluntarii de la capatul turei si ma indrept spre finish. Ah, dar nu e simplu, mai sunt vreo 6-7 km si urmeaza cunoscutul Cires, cireasa de pe tort cum spun Ironamanii oradeni. Sunt aproape singur, vad pe cineva departe pe o urcare si imi propun sa ma apropii. E greu al naibii, sunt mai multe urcari cascadate. Pe margine vreo 5 vacute stau tolanite si se uita la mine. E bine la umbra, nu? Ciresul ma duce cu gandul la... cirese :), dar nu zaresc decat niste corcodusi. Gata cu urcarea, ma indrept spre lac, media mi-a scazut la 29 dar tot e bine, cobor catre Oradea, incing franele pe coborare si in vreo doua curbe stranse.

Tranzitia 2 + alergarea

Am ajuns in parc, uite zona de tranzitie. Cobor de pe bicicleta, apas butonul ceasului si fug catre rastelul cu numarul 38. Las bicicleta, incalt "adidasii" de running si intreb in stanga si in dreapta pe unde ies la alergare. Imi simt degetele de la picioare amortite, imi fac griji ca asta ar putea sa imi strice alergarea insa dupa prima tura am un pace de 5 min/km. Hehe, e prea bine, hai sa continuam. Dupa vreo 4 km imi dau seama ca nu va fi deloc usor. Este o caldura ucigatoare, ma asteptam sa fie cald, dar chiar asa? Cu o saptamana in urma iesisem la o alergare tot pe la ora 13 si dupa 4 km, cam rapizi ce-i drept, am considerat ca e mai bine sa ma duc acasa ca ma incinsesem ca o soba :))

Ma opresc pe fiecare tura la punctul de alimentare, ba iau apa, ba iau isotonic, iau si rosii cu sare care sunt extraordinare pentru ca imi mai schimba gustul. Ritmul incepe sa scada, dar sunt in target. Nu mai rezist si opresc langa un copac pentru acelasi motiv pentru care se duc si cateii :)).


Pe masura ce turele treceau ritmul meu scadea si odata cu el se ducea in plopi si doza de zen. Sa vezi ca nu imi iese, daca o tin tot asa voi face mai mult de 6 ore per total. Incep sa ma enervez, de ce oare mi-oi fi propus eu un timp tinta, nu fac niciodata asta, ultimele dati cand am facut-o m-am simtit prost la final si de fiecare data cand nu mi-am setat un target de timp mi-au iesit curse de care am fost foarte multumit. Acum de ce fac asta? De ce trebuie ca timpul sa dea masura lucrurilor? Dupa vreo 4-5 ture in care m-am certat cu mine am reusit sa imi trimit mintea la plimbare, am butonat ceasul ca sa nu mai vad pace-ul si am ridicat capul din pamant. Hai sa alerg asa de placere, e atat de frumos la Oradea, hai mai bine sa fiu vesel decat stresat. Aici a fost punctul cheie al cursei.

Trec pe langa Istvan si ma anunta ca mai am 8 ture. Am trecut de jumatatea probei, hai ca se poate! Sabin era langa punctul de alimentare si il rog sa imi pregateasca niste apa cu gheata pentru urmatoarea trecere; a facut asta vreo de vreo 3 ori pana cand a gasit un bidon pe care mi l-a dat la a patra trecere; ce apa buna! "Ma agat" de cativa oameni care trec pe langa mine pentru a mentine motorul in turatie, locomotiva fumega, scot aburi peste tot, sunt incins, dar nu ma las. Diana Miazga a stat langa o tasnitoare din parc toata ziua si ne-a stropit la fiecare trecere, am regasit-o aici si tarziu in noapte la finalul probei de Ironman, nu mi-a venit sa cred. Multumim Diana!

Mai am 5 ture, iau ultimul gel, beau cola si imi indes din nou doi pumni de gheata in trisuit, aaaah ce bine se simte. Dupa 2 minute toata gheata era topita, am racire cu apa :)) Nu mai stiu cat e ceasul, probabil ca nu voi scoate sub 6 ore, dar nici nu conteaza, la ce caldura este afara e bine ca macar termin. Mai sunt 4 ture, simt ca aceasta cursa e ca si incheiata. Ma intersectez cu Dan Dudas si mai stam putin de vorba dupa care fiecare isi vede de ritmul sau. Pe traseu au ajuns si cativa din participantii la proba full, se face aglomeratie, gheata este cel mai solicitat produs in Oradea la ora asta. Mai am 2 ture, alerg si mai fac o baie la tasnitoare.

Il intreb pe Istvan daca am intrat pe ultima tura, imi confirma, ma opresc in dreptul lui Sabin si ma scotocesc prin buzunarul de la spate dupa telefonul mobil, l-am carat degeaba toata cursa ca nu am avut starea sa imi pun muzica, dar acum ar fi bun de o poza la finish. Accelerez, ii salut pe voluntari si sprintez pe ultima lungime de parc. Vad linia de finish, panglica aceea cu numele meu ma asteapta, o apuc cu ambele maini si o ridic deasupra capului de parca as ridica centura care se acorda la galele de box. I did it! Dacu' este un Ironman si jumatate :)) Primesc medalia si pun pauza la ceas. Cam asta a fost, o cursa care mi-a placut, mult mai scurta ca cea de anul trecut cand am fost la full, dar foarte intensa. Ma invart putin pe acolo dupa imi aduc aminte sa ma uit la ceas. Nu imi vine sa cred!!! Am scos sub 5h:53min! Hai ca asta e tare, deci "ascunsesem" ceasul ca sa nu ma mai stresez cu timpul si cand colo a iesit asa cum imi propusesem. Incurcate sunt caile Ironman-ului.



Misiunea mea s-a incheiat insa niste oameni trec acum prin lupte grele, macar cu o incurajare si cu un sfat si tot ii putem ajuta. Am ramas pe margine pana tarziu in noapte, am strigat la ei, i-am aplaudat, le-am mai dat cate un pahar cu apa si i-am vazut venind la finish, unul cate unul, cu zambetul pe buze. Ei sunt oamenii de fier pe care canicula nu a reusit sa ii topeasca. Imi iau bicicleta din tranzitie si ma pregatesc sa plec spre casa, moment in care cineva vine la mine, imi strange mana si imi spune ca se afla la aceasta linie de finish pentru ca anul trecut a citit povestea mea despre Ironman; cred ca a fost cel mai emotionant moment al zilei. Aveti grija ce cititi, intr-o zi vi s-ar putea intampla si voua :)

Photo credits: AROBS X-MAN ROMANIA, AMO Riders, Alin Reus
Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.



Delivered by FeedBurner

14 iunie 2016

Stresul trece, Dacu' sprinteaza @Triatlon No Stress Callatis

Dupa dusul rece de la Fara Asfalt cautam sa imi repar moralul zdruncinat din toate incheieturile si sa il aduc la un nivel de plutire care sa imi dea pace. La inceputul saptamanii aflu ca Triatlon Buftea se amana asa ca nu stau pe ganduri si fac plata la No Stress Callatis. Ce sa fac daca am prieteni care nu ma lasa sa stau acasa :)) In plus am sansa sa nu rup firul concursurilor si sa ajung la al saselea in sase saptamani, hai ca asta-i buna. Pentru mine acesta este un triatlon nou, nu am mai fost la Venus deci vad si un loc nou, ce pot sa imi doresc mai mult, sunt in targetul pe care mi l-am propus, acela de a inlocui rutina cu chestii misto.

Ajungem tarziu vineri seara la Venus, ne invartim pe stradute, gasim intr-un final hotelul cu pricina si ne ridicam kiturile. Cand noi eram inca pe autostrada Facebook-ul vuia de poze cu valuri si multi spuneau ca nu prea e de inotat daca marea nu se potoleste. Mihai Preda, sefu' :)), ne spune ca la noapte va fi furtuna pe mare si ca vom vedea maine care sunt conditiile, deocamdata sa nu ne gandim la duatlon si sa asteptam. Punem cortul in campingul din Jupiter, ascultam la radio finalul meciului Romaniei cu Franta si ne ducem la culcare ca deja e tarziu.

Sambata de dimineata era soare, dar cam vant. Pregatim echipamentul, incalecam spre start, facem o oprire la un magazin pentru micul-dejun si ajungem in zona de start la timp ca sa vedem cursele de juniori si cadeti din cadrul ETU Balkan Championship. La 10:30 las bicicleta in tranzitie si plec catre apa. Am invatat lectia la Fara Asfalt, ma duc sa ma incalzesc, nu mai frec eu menta pe mal. Marea insa nu ne primeste cu bratele deschise si face valuri care parca vor sa ne trimita la plaja. Sunt calm, imbrac neoprenul, cu grija, il trag bine pe picioare, pe umeri, nu vreau sa ma incurce deloc, trebuie ca totul sa decurga perfect. Ascund un baton sub un jalon de delimitare pentru mai tarziu, imi pun casca regulamentar, potrivesc la milimetru ochelarii si intru in apa.

E calduta, chiar buna. Plonjez, ma zbarcesc putin si dau cateva brate in bras. Vai ce agitatie, trec in crawl, incerc sa ma duc putin in larg, apa e mica si pot atinge fundul, dar valurile ma ridica si ma trantesc, e greu de gasit un ritm constant. Nu renunt, incerc sa mai inot putin ca poate ma voi obisnui, asa e pana te incalzesti, imi zic, si ies pe mal. Nu merge! Ma uit in gol la mare si nu am nici o reactie. Eu nu pot sa inot in aceste conditii. Ma uit la oamenii care incercau sa ia pulsul marii, ma uit si nu inteleg nimic. Pai saptamana trecuta la FA era mega super linistita, am fost eu fraier ca nu am inotat, acum insa sunt alte conditii. Nu se poate, intru iar! Dupa 5 minute insa ies si zic ca imi bag picioarele, pai nici nu pot vedea balizele din valurile astea, cum o sa stau eu 40 de minute in asemenea valtoare. Tot universul mi se naruie, simt cum cade cerul pe mine, toata strategia mea si motivatia se duc undeva in largul marii odata cu valurile, fara vreo sansa de a le recupera. George Ilinca este si el rezervat, nah ca nu sunt singurul “fraier”.


Vine si Irina, ma intreaba cum e, eu ii zic ca nu cred ca voi inota in apa asta. Mor de oftica, mi se ineaca toate corabiile, deci asa ceva, sa nu fac inotul la o saptamana dupa ce am mai avut un abandon? Nu gasesc argumente solide pentru a incerca din nou si gasesc “o portita de scapare”: decid ca nu voi merge la olimpic si aleg sa iau startul la sprint, distanta e mai mica si poate reusesc sa o fac. Intre timp se da startul, vitejii se duc in larg si abia se mai vad printre valuri. Nu ii invidiez, ii admir pentru ce fac, dar parca nu mi-as dori sa fiu acolo cu ei. Mai am o ora pana la startul probei de sprint, vorbesc cu cei din jur, multi prieteni, ne consultam si incercam sa gasim abordarea corecta. Mai intru o data in apa, ma mai agit nitel si mi se duce naibii tot zenul. Nu e usor nici la sprint! Fluturasul imi da cateva sfaturi care par bine intemeiate, inteleg ca ar fi bine sa nu ma lupt cu valurile ci sa incerc sa intru prin ele, sa le las sa treaca pentru ca nu cu ele am eu treaba azi; meditez, analizez, brasul poate fi si el o solutie, hai ca eu stiu sa inot. imi asez cumva gandurile intr-o ordine numai de mine stiuta, trag o gura de aer si mai intru o data in apa. Iau baliza ca reper si ma indrept catre ea. Dau bras, trec in crawl, parca e mai bine, respir, vine valul, vad valul, iau aer, intru pe sub el lasandu-l sa treaca fara sa ii opun rezistenta, ajung destul de aproape de baliza si ma intorc. Curentul ma trage spre cea de-a doua baliza si imi dau seama ca provocarea va fi sa o ocolesc pe prima ceea ce aproape am facut acum. Ies pe plaja si imi zic ca pot s-o fac. I can do it! Mai erau 4 minute pana la start. Organizatorul ne spune ca pentru cei care prefera sa nu ia startul se va considera timpul ultimului inotator iesit din apa plus inca 10 minute, haha this is not for me.

START

Luam startul de pe mal, raman printre ultimii, inaintam pana ce apa se mai adanceste si dau drumul la maini. Mi se pare superb. Vorbesc serios, inotul asta chiar mi-a placut, tot ce a fost negativ in capul meu s-a dus. Ne indreptam spre baliza rosie, e multa munca si lupta, suntem impotriva curentului, dar suflul e bun si nu ma las. Trag in crawl si ma iau dupa inotatorii din fata mea, mai schimb in bras ca sa fiu sigur ca ma duc in directia buna, sunt sigur ca nu am mers pe cea mai dreapta trasa, dar baliza se apropie. Sunt cam in stanga ei si trag 3 carturi mai la dreapta ca sa o ocolesc pe unde trebuie. Ma incurc in sfoara ce o tine ancorata, hai Dacule da-i bataie mai departe! Imi vine in cap gandul ca as fi putut sa ma duc la olimpic totusi. Ce mai conteaza, triatlon sprint nu am facut niciodata si am zis ca vreau sa incerc chestii noi deci uite ca mi s-au aliniat planetele fara sa imi propun :)) Pe principiul ai grija ce iti doresti ca poate...



Baliza cealalta nici nu se vede, e mai mica si e alba, ma tin dupa cei din jurul meu, cred ca s-a format un lant uman si doar cei din fata o vad, iar ceilalti ii urmeaza. Si dai si dai, hai hai hai, pentru mine inotul in mare era o necunoscuta, anul trecut nu venisem la Olimp pentru ca eram prea incepator si ma gandeam ca inotul intr-o mare cu valuri nu este deocamdata pentru mine. Ma intersectez cu alti inotatori si la un moment dat zaresc si baliza. Atat mi-a fost, cred ca am sprintat aici ca doar de aia se numeste aceasta proba sprint. Ocolesc si dau spre mal, apa nu mai e adanca, ma ridic si incep sa desfac neoprenul.


Iesirea din apa ma trimite in al noualea cer si un zambet tamp imi apare pe fata: am reusit!!! Fac cu mana la poze si fug spre sona de tranzitie. Pentru mine ce a fost mai greu a trecut, imi pun pantofii de ciclism, casca, ochelarii de soare si hai la bicla. Am 3 ture, 20 de km, let's play a bit! Teoretic eu nu sunt in concurs caci eram inscris la cealalta proba. Practic I don't even care, alerg pentru mine. Ca de obicei pe bicicleta ma simt foarte bine si imi iau ca  tinte oamenii din fata. Asfaltul e bun si permite viteza, vine si un fals plat care pune muschii la treaba, o curba stransa, putina coborare si un final de tura cu vant puternic din fata care ma face sa strang din dinti pe portiunea unde nu sunt fotografi :))



Pe langa mine trec cateva avioane, dar nu ma pot agata de acesti baieti. Merg solitar, hop si a doua tura. Pe a treia apas si mai tare in pedale si ma gandesc daca sa mai raman pe traseu pentru inca 3 de antrenament. Nu, nu, daca e sprint hai sa il fac asa pana la capat ca nu se stie cand voi mai avea ocazia :), tentatia e mare sa alegi mereu probele cele mai lungi desi cele scurte sunt foarte fun.
Ajung la finish, o intalnesc pe Andreea si iesim impreuna din tranzitie pentru alergare.

Primul km pare greut, sorb din bidonul cu isotonic de care uitasem pe bicla dupa care il las pe o bordura. Picioarele intra in ritm, sunt undeva la 4:45 min/km, pace care mi se pare confortabil acum. Intorc, bat palma cu cunoscutii de pe celalalt sens, ii strig pe baietii de la Pitesti care din nou sunt pe modul turbo, il salut pe Tigrut si termin prima tura.



Inca una, iau Fluturasul in trena vreun km, mai sprintez putin, intorc, il iau si la intoarcere si ma alearga pana la linia de sosire. Sunt fresh ca un suc de portocale, cam scurte distantele pentru mine astazi, dar sunt bucuros ca am dus cursa la capat, oricare a fost ea. Ceasul meu arata 1h:22min, un loc 26/88 la open sprint, parca as mai incerca o data aceasta proba, sigur pot fi mult mai rapid daca imi propun asta.


Pe seara ii aplaudam pe cei mai sprinteni, tot fetele salveaza onoarea grupului "Pedala de Weekend" si urca pe podiumuri. Prind si eu un loz norocos si ma aleg cu un rucsac fain la tombola, hai ca avem motive suficiente sa bem un vin, a fost o zi reusita.


Photo credits: neobositul Radu Cristi, No Stress Triathlon, Irina
Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.



Delivered by FeedBurner

7 iunie 2016

Fără înot şi fără finish la Triatlon Fără Asfalt

Au trecut aproape 4 ani de cand particip la concursuri sportive, povestea asta frumoasa a inceput odata cu ideea de a face un maraton la MIB 2012. De vreun an si jumatate a aparut la orizont si triatlonul, odata cu Tulcea 2014. Majoritatea curselor au mers bine, m-am pregatit pentru ele, dar au fost si cateva in care nu m-am simtit stralucit din diverse motive, la Roma a fost cel mai greu. Uite ca a venit si momentul pentru un DNF (did not finish), unul la care nu m-as fi gandit. Din pacate la Fara Asfalt nu am reusit sa ajung la finish pentru ca triatlonul meu s-a terminat inca inainte de a incepe cu adevarat.

Dar sa o luam cu inceputul. Ajungem vineri dupa-amiaza in 2 Mai, mancam si mergem pe plaja sa vedem cum stau lucrurile. Marea era destul de linistita, ne luam kiturile si ne mai invartim pe acolo observand cum vine furtuna, dar si cum trece si ne ocoleste. Aflam ca in Vama Veche plouase cu galeata si ca pe autostrada cei care au venit mai spre seara au prins vijelie mare. Marea parca s-a mai agitat putin insa valurile erau suficient de mici cat sa nu ne dea batai de cap.

Sambata de dimineata in zona de start era atmosfera de mare concurs, Fara Asfalt este la a 7-a editie si e un concurs foarte apreciat. Apa e linistita, nu sunt deloc valuri ceea ce ma bucura. Imi las bicicleta in zona de tranzitie si pregatesc echipamentul pentru a-mi fi la indemana. Locul meu era tocmai la capatul zonei de tranzit ceea ce inseamna ca trebuie sa alerg multicel de la iesirea din apa pana la bicicleta si erau pietre, hmmm. Nu prea ma inteleg eu cu mersul descult, dar gasesc o solutie, fac rost de niste papuci de la Madalin, hai ca imi vin bine chiar daca sunt cu doua marimi mai mici, parca ar fi din aia de tarahumara :))


La 9:30 ar fi trebuit sa fie startul elitelor, dar se intarzie cu sedinta tehnica asa ca stau linistit pe mal, stiam ca startul meu e la 15 minute dupa ei. Tocmai aici cred ca a fost problema, am stat prea linistit si asta avea sa ma coste, habar n-am ce a fost in capul meu de am luat cursa atat de usor. Pana la urma se da startul concurentilor din Super Liga, dupa care ma indrept si eu catre apa. Brrr, e cam rece, am neopren, dar la intrarea in mare tot se simte, iti ia ceva timp pana te "aclimatizezi", mai ales ca stand in neopren pe mal ma incalzisem, iar diferenta de temperatura dintre corpul meu si apa era mare. Vad ca lumea se agita, apuc sa bag o data capul in apa si mi se pare rece; mai simtisem asta si la alte triatloane insa dupa mai multe scufundari stiam ca ma obisnuiesc. Incepe sa se numere de start. Deja?! Hmm, credeam ca mai e timp. Plecam, sunt undeva pe la jumatatea plutonului ceea ce nu fac de obicei la inot, dau din brate si tin cot la cot cu cei din jur. E prima daca cand simt cum e sa iti iei palme peste picioare si sa zboare maini peste tot pe langa tine. Nu ma las, trag tare de brate, tin dupa cei din fata mea pana cand... Pana cand mi se taie respiratia. Am o senzatie ca ma sufoc, as da orice sa ma pot agata de un culoar cum e cel de la bazin si sa ma odihnesc cateva clipe. Ma uit in fata si vad ca pana la baliza mai este foarte mult, unde ma duc eu asa in largul marii?? Dau doua brate in stilul bras si imi vine stralucita idee sa ma intorc. Nu m-am gandit deloc, probabil ca in astfel de momente nu stai prea mult pe ganduri.. Fac cale intoarsa, ii ocolesc pe cei care veneau din spate si ajung la mal. Aici erau cei de la categoria 40+ care se pregateau de start. O intalnesc pe Daniela Florea, nu ii vine nici ei sa creada ca m-am intors, pentru o clipa m-am gandit ca as putea sa mai plec inca o data cu ei, dar nu m-am hotarat.

Ei iau startul, eu ies pe mal, numai in locul meu sa nu fiti. Stiti faza aceea cand Tom isi pune pe cap o punga de hartie pe care a scris "Ugly"? Cam asa eram. Urc pe faleza, un voluntar ma intreaba de ce nu sunt in apa, eu ii zic ca m-am intors, el intelege cu greu de ce si cum? Ii predau chip-ul si asta e, cursa mea s-a incheiat. Imi spune ca daca vreau pot continua cu celelalte probe in afara concursului. Ma indrept spre zona de finish inot, vorbesc cu cativa oameni, dar eu sunt cu mintea in alta parte, totul s-a intamplat foarte repede si nu imi vine sa cred ca am abandonat. Cei mai buni inotatori ies din apa in aplauzele spectatorilor. Ma hotarasc sa plec la bicicleta, macar vad si eu cum e acest traseu laudat de toata lumea, fac un antrenament de bike si mai ales ma mai calmez, mai bine sa gafai acolo decat sa stau sa ma gandesc la cai verzi pe pereti.

O iau la fuga catre bicicleta cu papucii in mana, uite ca pot alerga si descult. Dezbrac neoprenul si ma incalt, nu ma grabesc pentru ca as vrea sa las sa treaca cat mai multi participanti, nu as vrea sa ii incurc pentru ca eu sunt out of race. Pentru mine incepe Duatlon Fara Asfalt :). Ies repede din zona de tranzit, urc pe bicicleta si incep cu o panta in urcare. Traversam soseaua si intram pe un camp care inteleg ca a fost asfaltat de curand. Ma intreb cam pe unde sunt in comparatie cu ceilalti si ma gandesc ca ar fi fost bine sa mai astept putin si sa plec ultimul. In fine, intru in ritm si pedalez bine. Traseul este destul de tehnic, are zone care ma zdruncina serios, are santuri, bolovani, iarba mare, curbe, cateva urcari si coborari, este frumos. La primul punct de apa nu iau nici o sticla, aveam bidonul meu pe care nu il mai gasesc peste 10 minute cand mi se face sete, sarise din suport de la zdruncinaturi. Nu-i bai, e innorat si nu prea transpir. Imi intra o creanga intre spite care face un zgomot de parca as avea motor, ma opresc sa o scot. Si m-am mai oprit o data, cu frane si derapaje, reusind sa raman pe picioarele mele, traseul asta chiar imi place! Iesim pentru putina vreme pe o portiune cu asfalt dupa care intram din nou pe pamant, este plat si fara gropi, se poate pedala tare aici. Eram gata-gata sa ratez o curba la 90 de grade, franez puternic si nu ies in decor, ma depaseste Marius Dumitran cu ciclocross-ul lui si il alerg pana la final, apropiindu-ma si de 40 de km/h pe unele portiuni.

Las bicicleta in tranzitie si plec la alergare. Traseul este foarte frumos, e pe malul marii in directia Vama Veche si e cam greu, nisipul e afanat, efortul depus este mai mare ca la o alta alergare, cei 3 km pana in Vama Veche ma pun serios la munca. In Vama iau un pahar de apa, o salut pe Mealca si urcam pe faleza, aici drumul e batut si se poate alerga mai tare. Iarba mare opune ceva rezistenta la inaintare, dupa 2 km revenim pe plaja si continuam pe unde venisem catre finish.



Sa zic oare ca am terminat cu succes un duatlon (varianta optimista) sau ca nu am reusit sa termin Triatlon Fara Asfalt (varianta pesimista/realista)? Conteaza mai putin, important este ca am invatat cateva lucruri pe care sper sa le tin minte. Fara Asfalt, cu siguranta voi reveni!

Photo credits: Bogdan Popa, Fara Asfalt
Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.



Delivered by FeedBurner

1 iunie 2016

Extreme Movie Night! Povestiri cu ultramaratonisti

Acum ceva timp am primit o invitatie la un eveniment unde trei baieti cucuieti isi prezentau ispravile. Lumea i-ar putea considera extremisti insa ei par destul de normali la o prima vedere :). Este vorba de Andrei Gligor, Andrei Rosu si Vlad Tanase, participanti la Marathon de Sables, respectiv la 6663 Arctic Ultramarathon. EXTREME Movie Night!, caci asa s-a numit conferinta, a fost gazduit de Clinica Eliade, unul dintre partenerii acestor proiecte.

De ce m-am dus? Pai in primul rand pentru ca imi face placere sa stau de vorba cu astfel de oameni, mai schimbam pareri si ne mai vin idei, mai discutam si noi caci la alergari nu prea avem loc de gafaieli si sprinturi :) In plus aveam cateva intrebari si curiozitati despre cum e sa petreci cateva zile, non-stop, in conditii extreme, uneori am si eu ganduri de ultra si poate reusesc sa mi le infranez astfel. Ce sa va zic, baietii astia sunt plecati bine de acasa, si nu numai in sensul ca au calatorit vreme de mai multe zile/saptamani departe de casa pentru a-si satisface "pofta de durere".


Pe langa latura sportiva si de provocare personala, cei trei baieti au dorit si atragerea atentiei asupra problemei incalzirii globale, aspect care ne priveste pe noi toti si la care contribuim fiecare, atat constrctiv cat si distructiv. Proiectul lor s-a numit "Aleg sa impaduresc" si a fost initiat de catre Viitor Plus. Campania "Aleg sa impaduresc!" işi propune sa fie o chemare la acţiune pentru ca hobby-urile şi pasiunile oamenilor sa se tranforme in cai pentru a impaduri, astfel incat sudul ţarii sa nu ajunga la extreme climatice. Aleg sa impaduresc! a inceput in 2014, cu o campanie online ce folosea o serie de ilustraţii sub titlul de Dune de padure. Campania a plecat de la alergarea lui Andrei Gligor la Marathon de Sables din 2015. in urma campaniei am informat peste 25.000 de persoane despre riscul deşertificarii sudului ţarii şi am plantat şi ingrijit in Padurea copiilor echivalentul a 2.000 m2 de padure.

Pentru mai multe aventura puteti vizita blogurile celor trei, atentie ca e posibil sa va molipsiti :))

Andrei Gligor: Highway to hell or stairway to heaven?
Povestea ultramaratonului de la Cercul Polar. Varianta lui Andrei Rosu
Vlad Tănase: 6633. Prima parte

Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.



Delivered by FeedBurner

31 mai 2016

Triatlon fără stres la No Stress Mogoşoaia

Ma batea de o vreme gandul sa incerc si un triatlon offroad ca parca mi s-a cam luat de atata sosea. Daca trail runningul e mai spectaculos ca peisaj decat alergatul in oras banuiesc ca si la triatlon trebuie sa fie interesant. Si cel mai la indemana era Triatlon No Stress Mogosoaia, la o aruncatura de bat de Bucuresti.

Asadar a sosit momentul ca Gigel sa intre in scena si sa se "afirme" intr-un concurs, ca sa nu ii fie ciuda ca il las mereu acasa in defavoarea lui Mutzi. I-am luat incaltari noi, ca sa fie si el mai chipes, si tare bine i-au prins aceste cauciucuri, cu slick-urile de oras cred ca as fi gustat putin din tarana mogosoiana, observasem eu ca nici pe asfalt nu prea au aderenta la frane mai violente.

Sambata de dimineata aveam asa o pofta de triatlonit, nu mai plecasem demult cu juma' de casa dupa mine. Ne asezam meticulos echipamentul in zona de tranzitie si asistam la sedinta tehnica din care bineinteles ca nu inteleg nimic, habar nu avusesem ca trebuie sa alergam 6 ture :)) Mai sunt vreo 15 minute si ma apuc sa imbrac costumul de neopren, il trag bine pe la toate incheieturile, cred ca niciodata nu l-am potrivit atat de frumos. Mor de cald, soarele arde puternic si simt cum ma topesc, oare focile de la gradina zoo cum rezista? Hai, in lac cu noi! Apa e calduta, inteleg ca trebuie sa inotam pana la a doua baliza si inapoi, baliza care nici nu se vede de aici. Inot putin de incalzire si sunt gata.

3..2..1..START

Ne apropiem de linia de start si ma deranjeaza cumplit ca nu ating fundul lacului cu picioarele, trebuie sa dau continuu din maini si din picioare in timp ce incerc sa schimb cateva cuvinte cu Adriana. Gata, s-a dat startul, pornesc ceasul si incep sa vaslesc. Ma concentrez sa tin picioarele cat mai apropiate si ma ghidez dupa inotatorii din fata mea. Vai ce tulbure este apa, nu se vede nici un pestisor. Cateva balarii se agata de mine ceea ce imi place, e mai multa aventura asa, experimentasem senzatia si saptamana trecuta la Buftea. Dupa cateva minute incepe sa se vada baliza, ah nu e asta, mai este una mai departe. Imi iau un cot in cap care ma cam zdruncina. Nu imi dau seama daca fac bucle sau ma duc drept, spatiul e foarte larg, a fost ceva mai bine dupa ce am m-am mai apropiat de balize si le-am avut in vizor. La intoarcere este ceva aglomeratie, hai ca mai sunt 500 de metri.


Prind cativa inotatori din urma, ori m-am incalzit eu, ori au mai obosit ei, nu conteaza, acest aspect ma bucura si imi sporeste pofta de inotat. Am in permanenta balizele rosii in stanga si tin drept, hai ca se vede pontonul, trec putin in bras ca sa ma orientez mai bine si ma apropii de mal. Radu Sprinceana imi da o mana de ajutor la iesire si o rup la fuga catre zona de tranzitie. Sa fi fost vreo 100 de metri, am timp sa imi desfac neoprenul sa sa il dau jos de pe umeri. Ceasul ma deranjeaza la scosul mainii si sunt  nevoit sa il desfac, trebuie sa mai studiez putin miscarea asta; de asemenea si chip-ul prins la glezna ma cam incurca.



Am costumul trisuit pe mine, incalt sosetele, adidasii, pun casca pe cap, ochelarii de soare pe nas, iau Gigelul de ghidon si am fugit. Impresia este ca m-am miscat bine, ce a fost mai greu a trecut. Prima portiune a traseului de bicicleta este pe asfalt si accelerez cat pot, sarind bine de 30 km/h. Am chef de pedalat si ma gandesc ca n-ar fi rau sa bag un baton ca sa tin sus nivelul de energie. Il iau din buzunarul de la spate si ma chinui sa il desfac, curbele nu imi dau ragaz, tin batonul in dinti si pedalez asa, probabil spre amuzamentul localnicilor iesiti sa ne vada. Un voluntar ma informeaza ca de aici incepe portiunea offroad, ah, si eu ce fac cu batonul?! Ce dor imi era de niste MTB, traseul imi place. Schimb vitezele astfel incat sa am o cadenta buna, sunt cateva portiuni cu iarba mare unde efortul e mai crescut. Depasesc multi ciclisti, atat de lent oi fi fost la inot? Uitandu-ma pe clasament vad ca am avut al 81-lea timp la inot si al 30-lea la bicicleta deci... da.



Pe o portiune drepta reusesc in sfarsit sa desfac batonul si sa iau 3 guri din el. Il prind pe Sabin din urma, vin zone cu niste santuri si vreo doua urcari scurte. La un moment dat nu mai zaresc pe nimeni in fata, pedalatul solitar nu ma incanta pentru ca ma face sa o las mai moale. Revin pe asfalt, am impresia ca  am intrat pe tura a doua. Accelerez cat pot si mai prind cativa oameni din urma, pana ce un voluntar imi face semn ca trebuie sa merg in stanga. Dupa cateva sute de metri se vede zona de start/finish, moment in care ma gandesc ca oi fi ratat intrarea pe bucla a doua si ca voi ajunge la tranzitie cu proba de ciclism pe jumatate facuta, ceea ce inseamna descalificare. Cale de intoarcere nu este, ii dau inainte, vad intrarea in tranzitie dar nu intru, moment in care imi dau seama ca de fapt tot de aici incepe si a doua bucla. Huh, am scapat!


Traseul il cunosc, ma joc pe stradute accelerand pe bucatile drepte si franand in curbele stranse, ma simt ca la Formula 1. O ajung si pe Adriana si schimbam doua vorbe, reintru pe offroad si trag tare sa prind un grup ce se vedea in zare. Noile cauciucuri ma ajuta atunci cand intru cam tare in vreo doua santuri, se agata si nu ma trimit la podea. Avem si puncte de hidratare, iau cate o sticla de la fiecare si o storc in gura, ce bine mi-a prins. Pe asfalt alte cateva curbe si ajung la finish. Tranzitia 2 a fost rapida, agat bicicleta in rastel, las casca, imi iau numarul de alergare, pun vizorul pe cap si am plecat.


Prima tura merge unsa, ceasul imi arata 4:33 min/km pace pe prima mie, oare nu e cam tare?! Ma prinde din urma Sorin Boriceanu si ma biciuie din vorbe incercand sa ma faca iepure, avea si el nevoie de cineva care sa ii duca tare ritmul. Ii fac jocul vreo 500 de metri, il intreb pe ce tura este si imi spune ca pe a patra. What? Dar cate sunt? Aflu si eu ca 6, aoleu, pai ia sa o las mai moale. In zona de finish sunt multi cunoscuti care ma fac sa accelerez, Luiza si Dinu ma fac sa zambesc la fiecare trecere caci au un aparat foto care inregistreaza tot. Iau apa la fiecare trecere si beau cate doua-trei inghitituri, mai schimb cate o vorba cu cei pe care ii mai ajungeam sau care ma prindeau din urma. Ar fi mers un gel insa nu am. Imi impun totusi sa nu scad ritmul, tin constant in jur de 4:50 min/km ceea ce pentru triatlonistul din mine este foarte bine, alergatul din cadrul unui triatlon nu e acelasi lucru cu un alergat obisnuit.


Odata intrat pe ultima tura imi dau seama ca treaba e terminata si apas pedala incercand sa sprintez. Bat palma cu spectatorii si ajung la linia de finish cu un zambet larg dupa un triatlon reusit care m-a bucurat tare. Uneori e greu, sunt si momente in care te intrebi cine te-a pus sa faci asta, sunt zile in care n-ai timp sau chef si te gandesti de ce trebuie sa faci trei sporturi cand ai putea sa ramai la unul, hai doua, dar cand ajungi la linia de finish si privesti in urma iti dai seama ca triatonul este un sport minunat.


Statistica spune ca am inotat 1000 de metri (mai mult, ca sigur am deviat de la trasa ideala) in 00:32:25, am pedalat cei 26 de km in 01:01:36 si am alergat 9 km in 00:42:35 cu tot cu tranzitii, in total 02:16:37, locul 38/123 la general si 8/20 la M30-34. Eu spun ca aceste cifre conteaza mai putin si ca Triatlon No Stress Mogosoaia a fost un eveniment foarte bine organizat care mi-a lasat o impresie placuta si care m-a incarcat cu energie. Sa zicem ca a fost un debut in triatlonul offroad, vor mai urma si altele cu siguranta.


Multumesc pentru fotografii Luiza Loloiu, Dinu Turcanu, Tudor Butu, No Stress Mogosoaia.
Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.



Delivered by FeedBurner

23 mai 2016

90 de minute de suferinta, plus inca un tur

Merg cu bicicleta de ani buni si consider ca nu mai sunt un incepator in acest domeniu. Totusi un concurs de ciclism nu am facut pana acum, iar ideea participarii la Road Grand Tour mi-a suras, parca ar fi fost ceva nou desi pana la urma tot bicicleta este. Stiam eu ca acesti ciclisti merg tare, foarte tare si ca stau in pluton ceea ce noi nu prea facem, de cele mai multe ori evitand sa ma tin in roata cuiva pentru a despica singur aerul/vantul, deh, la triatlon mersul la trena este interzis asa ca ne antrenam pentru asta.

Road Grand Tour este un concurs dezvoltat de Alex Ciocan pe modelul evenimentelor de afara, este exact ceea ce lipsea din peisajul ciclist autohton. Sunt curse exclusiv de sosea, fie de viteza pe o bucla ce se parcurge de mai multe ori, fie cu catarari ucigatoare. Anul acesta pentru una din etape a fost ales oraselul Mioveni, adica la mine in Arges acolo, numai bine pentru un debut in ale ciclismului.

Ploaia anuntata pe toate site-urile meteo ne-a tinut in stand-by insa intr-un final am apasat butonul register, presiunile prietenilor au dat roade si era pacat sa pierdem o asa distractie. Distractie?! Cititi mai departe. Ajungem sambata dis-de-dimineata la Mioveni, gasca mare si vesela, ne ridicam kiturile si ne facem ultimele reglaje. Era un soare atat de puternic ca am avut nevoie sa imprumut o pereche de ochelari de soare de la Irina si cred ca n-ar fi fost rau sa nu refuz crema de protectie solara a Anei, iarasi m-am ales cu un bronz de ciclist :)) Hai sa dam si noi o tura de recunoastere sa nu zicem ca nu am dat. Plecam usurel, traseul e pe undeva prin cartier, prin spatele blocurilor, un sens giratoriu, un fals plat in urcare si un ditamai dealul care se ridica asa dintr-o data, nu e lung insa e inclinat, il urcam si ne gandim ca facand multe ture il vom simti de-a binelea spre final. Vine o curba stransa, la 90 de grade, o coborare lunga cu un sens giratoriu in capat la care se franeaza puternic, alta curba la 90 de grade, niste opritoare de viteza, ce sa mai, e un traseu tehnic dupa cum ne-a spus Alex Ciocan,

3..2..1..START

Hai sa vedem ce iese! Ne asezam la start, in fata era inghesuiala mare, se dadeau coate, noi stam mai la coada. Si am plecat! Suntem aproape 200 de ciclisti, multi foarte buni cu tricouri de echipe cunoscute in peisajul autohton. Primele doua ture sunt oarecum neutralizate, masina tehnica mergand in fata plutonului, dar mergand tare. Depasesc ceva, e aglomeratie, dar nu prind nici un pluton serios, grupul e fragmentat. Vine urcarea, schimb vitezele si nu am probleme, curbe, coborari, primele 2-3 ture trec si deja am invatat traseul.


Daca vreti sa suferiti veniti la o cursa din asta de viteza cu traseu in bucle. Nu imi vine sa o las moale asa ca trag cam cat pot eu, am pulsul sus si o grimasa puternica pe fata de fiecare data cand ajung in varful acelui deal, "ranjet" care mi se accentueaza pe masura ce timpul trece. Si trece al naibii de greu, cu totii aveam de pedalat 90 de minute plus inca o tura, ceva inedit, practic vom termina cu totii aproximativ in acelasi timp. Ma agat de cei care vin din spate sau incerc sa nu ii las pe cei din fata sa se duca, fapt care ma sufoca la propriu. Noroc ca ma petrec ba cu Fluturasul, ba cu Andreea, Laura sau Anca si mai am ocazia sa arunc cate o vorba din fuga. Am oarecum un grupulet al meu, l-am ajuns pe Andrei din urma, ne tot depasim reciproc, eu urc parca mai bine, insa pierd pe coborare, nu am curajul sa ii dau la maxim, nu imi doresc sa stiu cat de abraziv poate fi asfaltul.

Startul nu s-a dat chiar la 11 fix si nu imi dau seama oare cat sa fi trecut din cursa, imi vin tot felul de ganduri de a ma opri, daca as face o pana sau as rupe un schimbator zau daca mi-ar parea rau. La una dintre trecerile prin zona de final a turului observ ca este un afisaj cu timpul scurs, nu imi vine a crede ca acesta arata 40 de minute, deci nu am facut nici jumatate? Costin imi spunea, vazand pozele pe Facebook, ca am fost prea zambitor la Turnirul Nobililor. Hihi, intradevar asa pare, insa eu de fapt respiram pe gura si aveam fata incordata, asa arat eu cand ma chinui :))



Hai Dacule, lasa vorba si dai la pedale! Turele se succed, dupa vreo ora parca incep sa ma simt mai bine, prind cativa baieti de la unul dintre cluburi de care ma agat, nu stiu care o fi nivelul lor, dar imi place ca ii intrec pe urcarea aceea pe care uneori o termin cu niste gemete venite din adancul muschiuletilor si revarsate pe gura. Am un gel, traiasca Irinuca, pe care il iau si care ma trezeste. Intre timp Andrei ma tot depaseste si eu il tot depasesc. In zona de finish am cativa suporteri, prietenii ciclisti din Pitesti au venit sa vada cursa si ma incurajeaza la fiecare trecere ceea ce imi da un boost de energie.

Pe una dintre coborari ma dau tare, prinsesem curaj, franez la sensul giratoriu pe care de cateva ture il ocoleam prin stanga, moment in care un tip mai rapid trece razant pe langa mine, va spun ca l-am simtit in spate, si aproape ca ma scoate in decor. Roata din spate intra in derapaj, in fata am un gard, strang franele, dau in bordura si urc pe trotuar, picioarele fiindu-mi prinse in pedale. Reusesc intr-un final sa ma opresc si sa declipsez piciorul stang, tare aiurea, ma vedeam deja lipit de acel gard. Putin speriat ma uit in spate sa ma asigur ca pot reveni pe sosea, moment in care un alt vitezoman trece pe acolo si nu ezita sa imi adreseze cateva injurii, bine ma ca esti tu bun! Strig la el si ii atrag atentia ca ar putea sa fie ceva mai civilizat, pacat ca nu i-am retinut numarul, n-ar fi rau ca organizatorii sa stie despre astfel de gesturi nesportive. Ce sa zic, cele doua evenimente mi-au lasat un gust amar, fair-play-ul a disparut astazi sau in ciclism nu exista? Pe vremea cand jucam fotbal cu baietii terenul rasuna de injuraturi si se dadea la gioale intentionat in incercarea de a fi mai bun ca adversarul. Apoi am ajuns pe cate un teren de baschet unde toti pareau prieteni si rar apareau conflicte. Dupa aceea am descoperit bucuria alergarii si o comunitate de oameni extraordinari, fapt care s-a transmis si la triatlon. As vrea sa cred ca ceea ce s-a intamplat sambata este un eveniment izolat, parerea mea este ca sportul trebuie sa ne faca mai buni, nu sa ne transforme in niste animale gata sa se sfasie pentru o bucata din prada.



Imi reiau turele, ma simt bine, accelerez de fiecare data cand trec pe langa grupul de suporteri si las in spate cativa oameni cu care ma tot alergasem. Cronometrul arata 1:16, hai ca-i cam gata. Mai trec inca o data si ma intreb daca asta va fi finish-ul, noroc ca il vad pe Alex Ciocan cu un carton in mana pe care scria "Ultimul tur". Ahaaaa, pai hai sa fie de poveste. Tin cam acelasi ritm, parca as incerca un sprint. Dealul ma ucide, ori l-am luat mai in forta, ori se simte efortul depus, cert este ca daca ar mai fi fost 2-3 ture as fi avut dificultati, probabil ca inca un gel ar fi reactivat dacul. Schimb vitezele si iau in vizor cativa oameni, nu retin cati am mai depasit, vreau sa termin in forta. Vazusem eu la TV ca ciclistii trec cu mainile sus linia de sosire, ma bate si pe mine un gand, dar prefer sa raman cu toate oasele intregi :)) Mai gafai putin, beau 2 sticle de apa si cam asta a fost.

Urmeaza rasplata, bere, inghetata, pizaa, de toate pentru toti. Am parcurs 48 de km, iar clasamentul ma afiseaza pe un onorabil loc 88 din 191 de participanti, la ritmul de la inceputul cursei ma gandeam ca voi fi printre ultimii. Per total a fost o cursa interesanta, ceva nou pentru mine, cand cineva mi-a spus odata ca ciclismul inseamna suferinta nu mi-am dat seama ca in aceasta forma se manifesta. Cred ca prefer mai mult ciclismul din cadrul unui triatlon, dar cu siguranta voi mai incerca din cand in cand si cate un astfel de chin. Hai ca de saptamana viitoare incepe balul! Let it tri!


Photos by Events Photographer.
Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.



Delivered by FeedBurner

20 mai 2016

Business pe Bicicleta - 24 mai 2016: sute de biciclisti pedaleaza la costum pe arterele principale ale Bucurestiului!

Junior Chamber International (JCI) Bucuresti anunta lansarea Business pe Bicicleta 2016, editia de primavara, ce promoveaza utilizarea bicicletei ca mijloc de transport la birou si la intalnirile de afaceri.

Sute de iubitori de biciclete isi dau intalnire de doua ori pe an la Business pe Bicicleta (primavara si toamna) pentru a pedala impreuna pe un traseu prestabilit si a atrage atentia asupra unui obicei urban exemplar, care ne face pe toti mai sanatosi, duce la decongestionarea traficului si, cel mai probabil, ne imprieteneste si ne relaxeaza.

Astfel, iubitorii de biciclete isi dau intalnire marti, 24 mai, de la ora 18.30, in Parcul Tineretului, sub sloganul Get a suit & Ride a Bike. De aici vor pleca la ora 19.30, pedaland in grup,  pe arterele principale ale Capitalei, pe urmatorul traseu, ce are ca punct final cafeneaua Tete a Tete, din parcul Herastrau: Parc Tineretului - Bd. Dimitrie Cantemir - Bd. Unirii - Bd Libertatii - Bd. Natiunile Unite - Str B. P. Hasdeu - Str. Vasile Parvan - Str. Berzei - Str. Buzesti - Piata Victoriei - Bd. Aviatorilor - Piata Charles de Gaulle - Piata Arcul de Triumf - Terasa Tete a Tete, Parcul Herastrau.


Terasa Tete a Tete din Herastrau va fi gazda pentru o sesiune de speech-uri, networking si multe concursuri cu premii surpriza! Invitatii speciali ai evenimentului, care vor povesti despre experienta lor personala cu bicicleta in trafic dar si de ce prefera acest mijloc de deplasare si cum i-a schimbat acest obicei sunt: subsecretarul de stat pe Sport din Ministerul Tineretului si Sportului, domnul Augustin Ioan si Mihai Baractaru, primul triatlonist roman calificat la Campionatul Mondial Ironman Kona.

Detalii suplimentare gasiti si pe pagina de eveniment de pe Facebook.

Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.



Delivered by FeedBurner

17 mai 2016

La pomul laudat, noul pom

Un vechi proverb romanesc spuna ca "la pomul laudat sa nu te duci cu sacul". Si se adevereste adeseori. Eh, da, dar uneori parca nu te poti abtine. De obicei ma duc fara asteptari la concursurile sportive la care particip dorind doar sa ma bucur de cursa si sa nu alerg pentru ceas ca sa nu-mi sara inima din piept si ochii din cap. Daca sunt bine pregatit uneori imi ies timpi mult peste asteptari si plec cu sacul plin. Dupa doua maratoane in aceasta primavara la care recordurile anterioare au ramas in picioare, dar pentru care am gasit explicatii solide (la Chisinau am avut pante, in comparatie cu Maratonul Barcelona din anul trecut, iar la Moeciu ploaia si noroiul m-au tinut la distanta de precedentul "record"), acum la Semimaratonul International Bucuresti simteam ca voi dobora lejer personal best-ul. In fond e "doar un semimaraton" cum ar zice un maratonist/triatlonist si alte alea :)) asa ca am luat un sac mare si m-am dus sa il umplu. Si ce e drept duminica mi-a cam iesit, chiar mai bine decat m-as fi asteptat, desi am avut si momente in care m-am gandit daca nu am privit prea de sus aceasta cursa si daca nu cumva zeul alergarii va da cu mine de pamant.



12 mai 2016

Prezentarea şi lansarea oficiala a echipei SportGuru BCR Racing Team

Miercuri dupa-amiaza, intr-o atmosfera destinsa, a avut loc prezentarea si lansarea oficiala a nou infiintatei echipe SportGuru BCR Racing Team. Evenimentul gazduit de Hotel Gonden Tulip Times a reunit atat sportivi si reprezentanti ai sponsorilor cat si simpatizanti si parteneri.

SportGuru BCR Racing Team aduce impreuna sportivi din ramurile ciclism, alergare si triatlon, atat profesionisti cat si amatori, atleti abonati la podiumurile concursurilor interne si internationale si modele pentru miscarea sportiva din Romania, precum si juniori in curs de afirmare. Printre ei ii enumeram pe Marius Ionescum Razvan Staicu, Alexandru Corneschi, Adriana Ceausescu, Ana-Maria Estera, Iuliana Stroescu, Daniel Stroescu, Florin Totalca, Ilie Razvan, Andrei Cojanu, Valentic Tecu, Gerhard Dumitrescu.


Echipa este coordonata de catre doi manageri sportivi, Alex Ciocan pe partea de ciclism si Radu Milea pe partea de alergare, si este sprijinita de brandurile SportGuru.ro si BCR, alaturi de partenerii tehnici Ghost si High5. Sa le uram succes tuturor!

Photo credits: Radu Cristi

10 mai 2016

Un EcoMaraton cu de toate

Anul acesta in sfarsit ne-am amintit ce inseamna sa mai avem si sezon de primavara, cu alternanta de zile insorite si ploi ce par ca nu mai contenesc, ca prea ne obisnuiseram ca din iarna sa sarim direct la canicula. O saptamana toti ochii alergatorilor si ai biciclistilor au stat lipiti de MeteoBlue si AccuWeather, iar unii ajunsesera sa il implore pe Busu sa ne trimita ceva soare ca tare aveam nevoie. Nici gand, ziua de sambata anunta ploaie cam toata ziua, ba si niste zapada, iar de data aceasta meteorologii nu s-au inselat. Ce a urmat a fost un Ecomaraton de povestit nepotilor si o Prima Evadare de-a dreptul mocirloasa de nu ii recunosteam in poze pe prietenii care au umplut Facebook-ul de noroi.

Dupa experienta deosebita cu care am ramas anul trecut, abia asteptam sa mai parcurg o data cele trei bucle ale trifoiului de la Moieciu. Vineri seara ne-am pornit catre locul faptei, luand cu noi si bicicletele ca cica duminica va fi soare si stie Ana niste pante bune de recovery. Un apus atat de frumos peste Piatra Craiului ne-a dat sperante, hai ca poate meteorologii nu si-or fi revenit dupa vacanta de Paste si au dat-o si ei asa ca sa ne tina in case. Ne ridicam kiturile, ne cazam, mai privim o data cerul si ne bagam la somn increzatori.