Îmi doresc să ajung în Munții Ceahlău de nici nu mai știu când. Dintotdeauna. De când am descoperit că îmi place chestia asta cu mersul la munte, că e o modalitatea excelentă de a evada din jungla urbană și de a te izola de tot chiar și numai pentru câteva ore. Dacă nu e semnal la telefon cu atât mai bine, prea mult Facebook strică. Așadar cu mulți ani în urmă îmi intrase în cap că Masivul Ceahlău e un loc de poveste și că trebuie neapărat să îl simt și eu. Atât de tare mi-am dorit să ajung că parcă a fost un făcut să nu îmi iasă. Motive diverse, ba transportul nu foarte avantajos, ba că prietenii mei mai fuseseră și îl aruncaseră la coada listei, etc., etc.
Eh bine, a venit 1 decembrie și vacanța tradițională pe care de mulți ani o facem. S-au întocmit planuri, ne-am strâns oameni mulți, am votat și până la urmă s-a făcut cumva că am ales să mergem la Cabana Dochia. Nu mai zic că la vot ieșise Buta din Retezat și că poate unii dintre noi, să îmi fie cu iertare, s-au supărat că eu am ținut în continuare de Ceahlău. Dar data viitoare vom merge la Buta, că am o poveste nerezolvată și cu Retezatul.
Așadar vreo 14 oameni cucuieți s-au pornit pe 30 noiembrie către ținuturile lui Dragoș-Vodă. Ba unii chiar de pe 29, cu trenul, căci aveau nevoie de o noapte întreagă, care a inclus și escală la Bacău, pentru a-și povesti vrute și nevrute. Eu și Irina am ales varianta Dacia Sprintenă și l-am pescuit și pe Mihai care a ratat trenul, pesemne avea mai multe de vorbit cu noi și așa s-au aliniat astrele. Joi de dimineață decolăm, după ce cu o seară înainte îi găsisem gazdă bună lui Mutz, și pe la ora 11 iată-ne la Bicaz. Mai să nu-mi vină să cred, aș fi zis că e o veșnicie până acolo. A și fost ce-i drept, că tot vreo 7 ore am stat înfipți în scaune, dar au trecut repede având subiecte de dezbătut.
Parcăm la Cabana Izvorul Muntelui, ne echipăm și de acolo îi dăm tot în sus. Vreme bună, puțintică zăpada, aproape că îmi vine să rămân îm tricou. Drumul este tot în sus, un fel de Piatra Mare pentru cine știe, dar ne simțim bine, suntem odihniți, nici nu îl simțim. La intrarea pe traseu cineva ne spusese că dacă suntem mai sportivi, și noi credeam că suntem, în două ore suntem sus. Indicatoarele ziceau altceva, la 3 ore, la 4, așa că n-am mai știut ce să credem.
Am tot șerpuit, am întâlnit și un cățel care ne-a însoțit până la cabană spre nemulțumirea Irinei care să zicem că iubește mai mult pisicile. Până la urmă am făcut sub 4 ore și am găsit Cabana Dochia caldă și primitoare, spațioasă și plină de oameni veseli. Prietenii noștri luaseră camera în primire și se bagaseră la somn că-i greu cu o noapte nedormită. Pe seară dăm trezisem și ne punem pe mâncat, că doar asta se face la cabană. Ofertă bogată, ca la hotel cum ar spune Mădălin, ba se mai putea plăti și cu cardul. Eu pe astea le văd ca un avantaj deși poate se pierde din romantismul vremurilor trecute.
Începuse să ningă domol, mai răruț la început, mai des spre final. Urcarea către vârf este într-un mare fel, un fel de Stairs to Heaven, vedeți mai jos.
Sus cam bătea vântul așa că după ce facem 200 de fotografii coborâm. Parcă nu ne-am întoarce la cabană că-i devreme! Decidem să mai facem câțiva pași pe traseul ce ducea în Durău și îl întâlnim pe Moș Omul de Zăpadă care sărbătorea și el Ziua Națională acolo la înălțime. un bun prilej să ne prindem la joc.
Trecem și pe la Cușma Dorobanțului de unde facem cale-ntoarsă și în vreo două ore suntem la căldurică. Ne schimbăm și coborâm în sala de mese pentru a cinsti ziua României așa cum îi stă românului mai bine: cu fasole cu cârnați, ceapă și țuică. Apoi ne punem pe povestit până târzior în noapte.
Nu uitați să vă abonați la pagina de Facebook sau la newsletter pentru a primi articolele următoare.
Eh bine, a venit 1 decembrie și vacanța tradițională pe care de mulți ani o facem. S-au întocmit planuri, ne-am strâns oameni mulți, am votat și până la urmă s-a făcut cumva că am ales să mergem la Cabana Dochia. Nu mai zic că la vot ieșise Buta din Retezat și că poate unii dintre noi, să îmi fie cu iertare, s-au supărat că eu am ținut în continuare de Ceahlău. Dar data viitoare vom merge la Buta, că am o poveste nerezolvată și cu Retezatul.
Parcăm la Cabana Izvorul Muntelui, ne echipăm și de acolo îi dăm tot în sus. Vreme bună, puțintică zăpada, aproape că îmi vine să rămân îm tricou. Drumul este tot în sus, un fel de Piatra Mare pentru cine știe, dar ne simțim bine, suntem odihniți, nici nu îl simțim. La intrarea pe traseu cineva ne spusese că dacă suntem mai sportivi, și noi credeam că suntem, în două ore suntem sus. Indicatoarele ziceau altceva, la 3 ore, la 4, așa că n-am mai știut ce să credem.
Am tot șerpuit, am întâlnit și un cățel care ne-a însoțit până la cabană spre nemulțumirea Irinei care să zicem că iubește mai mult pisicile. Până la urmă am făcut sub 4 ore și am găsit Cabana Dochia caldă și primitoare, spațioasă și plină de oameni veseli. Prietenii noștri luaseră camera în primire și se bagaseră la somn că-i greu cu o noapte nedormită. Pe seară dăm trezisem și ne punem pe mâncat, că doar asta se face la cabană. Ofertă bogată, ca la hotel cum ar spune Mădălin, ba se mai putea plăti și cu cardul. Eu pe astea le văd ca un avantaj deși poate se pierde din romantismul vremurilor trecute.
Ziua II - Pe Vârful Toaca
Am murit de cald toată noaptea, nu alta. Cabana a fost renovată recent și se pare că izolația este de calitate. Coborâm la micul-dejun, rupem cu niște omlete, spargem și ceapă, mai că am văzut și-o sticlă cu țuică pe acolo, așa ca de dimineață. Apoi ne urnim cu greu, dar ne urnim, și plecăm pe traseu. Că doar nu era să stăm și sp mâncăm toată ziua.Începuse să ningă domol, mai răruț la început, mai des spre final. Urcarea către vârf este într-un mare fel, un fel de Stairs to Heaven, vedeți mai jos.
Sus cam bătea vântul așa că după ce facem 200 de fotografii coborâm. Parcă nu ne-am întoarce la cabană că-i devreme! Decidem să mai facem câțiva pași pe traseul ce ducea în Durău și îl întâlnim pe Moș Omul de Zăpadă care sărbătorea și el Ziua Națională acolo la înălțime. un bun prilej să ne prindem la joc.
Trecem și pe la Cușma Dorobanțului de unde facem cale-ntoarsă și în vreo două ore suntem la căldurică. Ne schimbăm și coborâm în sala de mese pentru a cinsti ziua României așa cum îi stă românului mai bine: cu fasole cu cârnați, ceapă și țuică. Apoi ne punem pe povestit până târzior în noapte.
Ziua III - Zăpada crește
E sâmbătă și e atât de bine aici înăuntru că după masa de dimineață ne decidem că mai bine stăm degeaba decât să ieșim la zăpadă. Avem însă și temerararii noștri care s-au echipat și au pornit-o la pas către Ocolașu Mare, un punct de pe harta masivului în care ne aflăm. Pe la prânz ne săturăm și noi și facem câțiva pași până la schitul din apropiere, ne tăvălim prin zăpadă, facem curățenie în fața cabanei, d-astea. Seara iar mâncare, iar veselie, de ne-a auzit toata cabana.
Duminică o luăm din loc către casă, facem același traseu ca și la dus dar cu alte culori, mult mai alb și pufos, și suntem gata de îmbarcare. Unii la mașină, ceilalți la microbuz+tren. Acesta fu Ceahlăul, exact cum mi-l imaginam. Ce îmi mai doresc acum? Să revenim cât de curând, și pe munte, dar și în zona Bicazului, că am văzut eu de sus de acolo niște trasee de bicicletă :)
Nu uitați să vă abonați la pagina de Facebook sau la newsletter pentru a primi articolele următoare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu.