Work and travel în Japonia - Povestea, drumul și noul an japonez

Așa începe

Nici nu mă întorsesem bine de la Belgrad, de fapt nici nu mă întorsesem, când am vorbit cu bossu și am primit propunerea de a pleca la Tokyo în ianuarie... Cam pe nepusă masă, a fost o lună decembrie tare agitată și încărcată, parcă nici nu simțeam că venea Crăciunul. Pe lângă deplasarea de două săptămâni în Serbia, cursul de ITU Technical Official și organizarea Semimaraton Pe Argeș în Jos, o activitate care ne mănâncă enorm de mult din timpul liber, dar pe care ne place să o facem de patru ani încoace, acum a mai venit și asta. Inițial am fost cam reticent, ar fi trebuit să plec pe 1 ianuarie seara, ceea ce nu îmi convenea deloc pentru că la acel moment ar fi trebuit să fim la schi la Bansko. Am vorbit cu Irina, ce să fac, n-am noroc de schi băi nene. Cum încă nu plătisem sejurul în Bulgaria (noroc cu gospodinul vecin care nu avea sistem online de plată și ne-a cam încurcat cu contul lui), am anulat rezervarea și am zis că mergem împreună la Tokyo. 3 săptămâni. Cu muncă intensă probabil, pe stilul japonez, dar și cu ceva vizitat, în special Irina care va fi ghidul meu în timpul liber pe care speram să îl am. Și cum nu am mai plecat în vacanța alpină, am zis că ar fi fain să fim de Anul Nou în capitala niponă.

Drumul

Zis și făcut. Iată-ne în avion scriind aceste rânduri de introducere, acum pe 31 ianuarie, când mai avem numai 3 ore până la Tokyo, plus o oră la dispoziție ca să ajungem în centru și să ciocnim un pahar de sake (cred) de revelion. Cu 7 ore mai devreme ca în România. Iar apoi să petrecem timpul pe acolo până la răsărit că cică e fain să vezi cum răsare soarele în prima zi a anului chiar în Țara Soarelui Răsare.

Dar până om ajunge la destinție hai să mai deapăn câte ceva de pe drum căci Irina doarme la trei banchete distanță, mâncarea de prânz se lasă așteptată, iar eu mă cam plictisesc pe aici. Zborul a fost fain, avioanele astea de cursă lungă sunt spațioase, au ecrane LCD în spătarul scaunului din față de unde îți poți selecta unul din zecile de filme, poți pune muzică sau te poți juca. Mie cel mai mult mi-a plăcut să mă joc cu navigatorul, cu harta interactivă care ne arată pe unde suntem și cât de mică e lumea (sau cât de rapide sunt avioanele). Ca și exemplu acum suntem deasupra Chinei, la 11.000 de metri altitudine, s-a înserat, iar afară sunt minus 55 de grade Celsius.

Am împachetat de ieri Mutzul și l-am expediat în vacanță la rude, am făcut bagajele, nici prea mari, dar nici mici și am plecat din București sâmbătă 30 decembrie la ora 23:30. Am făcut patru ore și jumătate până în Qatar, la Doha, am citit și am mâncat un meniu interesant și îndestulător, o căruță de calorii dacă mă întrebați pe mine, mult prea multe pentru atâtea ore state pe scaun. În Qatar ne-am pozat cu ursul gigant pe care îl vedeți mai jos, toată lumea face asta, și în mai puțin de două ore ne-am îmbarcat în alt avion, unul mult mai mare, cu trei rânduri a câte trei scaune fiecare, cu ecrane LCD mai mari și cu o hartă mult mai detaliată; mi-a cam plăcut să dau cu degetul pe ecran și să văd cum trecem pe lângă Nepal și Munții Himalaya, pe deasupra Indiei și Chinei, pe la granița dintre cele două Coreei (merge pluralul?!). Partea cea mai faină în aceste 9 ore de călătorit a fost că, probabil din cauză că zborul e foarte aproape de Anul Nou, avionul a fost jumătate gol și am putut dormi, întinși pe câte 3 banchete, cam ca în pat. A fost aproape ca acasă, am primit pernuțe albe pufoase, șosete ca să nu ni se umfle picioarele în bocanci, pături, doape de urechi și ochelari textili de pus pe ochi pentru a face întuneric. Ba la un moment dat doamna însoțitor de bord, japoneză, ne-a rugat să coborâm parasolarele așa că tot avionul a fost cuprins de beznă în timp ce afară soarele strălucea de fiecare dată când încercam să mă uit pe geam și să caut Everestul. Avionul era 90% plin de japonezi, aproape toți conectați cu ochii la monitoare, vizionând filme. Eu am reușit să prind, cum ziceam, vreo patru ore de somn, aur!, și să parcurg o parte din cartea despre Japonia, că să știm și noi la ce să ne așteptăm. Și am învățaț că e total nepoliticos să îți sufli nasul în public, e sub orice critică din punct de vedere al bunelor maniere.

Acum așteptăm să coborâm pe pământul nipon și ne întrebăm dacă taxiul va fi atât de rapid să ne ducă la Piața Shibuya sau vom vedea artificiile din mașină. Eu ca să fiu sincer, cel mai mult îmi doresc să fac o fotografie alături de statuia lui Hachiko, știți voi, cățelul acela Akita care își aștepta stăpânul în gară în fiecare zi la ora 5 după-amiază, chiar și nouă ani mai târziu după ce domnul încetase să mai ajungă acolo. Și nu se putea moment mai potrivit să îi stângem lăbuța lui Hachi decât acum, în momentul în care vom intra în Anul Câinelui potrivit zodiacului chinezesc.

[câteva ore mai tărziu] A veni și mâncarea, am ales pranz japonez și a fost destul de bun, noroc că pe lângă bețișoare am primit și furculiță, altfel mă prindea Revelionul curâțănd fotoliile acelea și lustruind LCD-ul. Apoi am aterizat, ușor, nici nu se simte la avioanele mari. Era ora 23 și am dat drumul la cronometru: ajungem sau nu ajungem în centru până la miezul nopții? Parcă am fi Cenușăreasa.

Procedura de debarcare merge șnur, coborăm la 5 minute după aterizare, trecem pe la controlul pașapoartelor, aveam deja completate formularele de intrare în Țara Soarelui Răsare. Ni se iau amprentele la un aparat unde pun degetele arătătoare, mi se face poză, Irina reușește și ea să nu se strâmbe la cameră și suntem cam gata. Bagajele au venit și ele rapid, japonezi nene. Era ora 23:17 când am urcat în taxi și i-am spus șoferului că vrem la Shibuya Station pentru artificii. Nu prea înțelegea, nu vorbea decât 20% engleză, dar până la urmă a zis ceva de countdown și asta a fost. A gonit pe autostradă, a intrat vijelios în oraș în timp ce noi ne miram de înălțimea clădirilor și de faptul că se circulă pe partea stângă a șoselei. La ora 23:47 eram la Shibuya.

Anul nou japonez

Eram gata de petrecere. Mă rog, eu aveam rucsacul mare de mers la munte în spate și pe cel cu laptopul într-o mână, iar Irina trăgea de troller, plus rucsacul foto. dar eram gata. Oamenii veneau din toate direcțiile, multicei, câteva mii aș zice, dar mai puțini decât aveau să fie la București peste 7 ore. Citisem că japonezii, foarte ocupați cu jobul zilnic, petrec puțin timp cu familia, iar în timpul liber, atât cât este el, preferă să stea acasă. Deci cu siguranță de aceea nu au venit în centrul orașului. De fapt nici la noi nu iese decât o mică parte din locuitori în piața centrală.

Gândul meu era să facem o fotografie cu Hachiko, cu statuia sa, numai că era prea aglomerat acum, abia ne-am găsit un loc mai ferit ca să nu fim luați pe sus de valul de oameni care sosea, oamenii ăștia parcă nici nu te văd că staționezi și se împing, trec prin tine dacă ar putea. Am avut de luptat puțin ca să le țin piept. Între timp Irina își ascuțea sabia, făcea setările aparatului foto pentru a prinde măreția momentului care se apropia, mai exact imensul foc de artificii. Pe un ecran deloc spectaculos se afișa numărul secundelor rămase din anul 2017, iar la fiecare trecere a încă unui minut mulțimea țipa de nu-ti venea să crezi.

Hai că mai sunt 30 de secunde, acum să te ții! Era ca pe stadion, mulțimea vuia, eu mă pregătesc să fac o poză cu telefonul, 10, 9, 8, ...3..2..1... Happy New Year... țipete la cota 1000 timp de încă vreun minut. Și atât. Unde sunt artificiile?? Nimic! Muzică? Deloc!. Gataaa, suntem în 2018, hai acasă :)

La 10 minute după intrarea în noul an oamenii au început să se îndrepte către gurile de metrou. Hă? Păi eu știam că în China de exemplu se cutremură pământul de Anul Nou, așa vedeam la televizor. Credeam că și aici peste drum e la fel. În fine, așa or fi ei, sărbătoresc altfel. Ne era sete, o las pe Irina cu bagajele mai într-un colț ca să nu fie luată pe sus de puhoi și caut un magazin. Totul în japoneză bineînțeles. Găsesc apă, iau și niște alune, și mai găsesc și cacao cu lapte cred, în sticle de plastic, calde. Asta face bine pe frigul acesta, erau vreo 3-4 grade. Și o prăjiturică, doar e Anul Nou 

Facem noi niște poze cu cina festivă, hai că e chiar fain să mai petreci și altfel, îmtrebându-ne ce om face până dimineață dacă nu e nici o petrecere în stradă, nu tu muzică, ce vă ziceam adineauri. Reușesc să bag rucsacul cu laptopul în rucsacul mare, trăiască echipamentul montan!, și mergem să-l căutăm pe Hachiko-San. Era chiar peste stradă. Prindem momentul potrivim și rugăm un localnic să ne facă o fotografie alături de cățel. Nu e bună! Mai așteptăm vreo 5 minute să mai facă și alții poze, zărim un tip mai răsărit și mai facem o încercare. Nemulțumitor! Măi nene, aici în patria Nikon, Fuji și Sony și să nu ne iasă o fotografie demnă de acest moment? Ia că îl scoate Irina pe al ei Nikon din rucsac, îl reglează, mai ochim un japonez ce părea priceput și asta a fost. Noi doi și Hachiko la intrarea în noul an, Anul Câinelui potrivim zodiacului chinezesc. Acum putem mergem la somn?!

Nu-nu! Păi abia am ajuns. Piața se cam golise și ne gândim să o luăm la pas către un templu pe care îl văzusem pe hartă, crezând că acolo s-or petrece lucruri mai atractive. Nu am mai ajuns la templu pentru că odată intrați pe străduțe ne-a pocnit spiritul sărbătorilor japoneze. Era plin de tineri veseli, care mai de care mai puși pe petrecut, și am rămas aici să luăm contact cu civilizația niponă. Erau acolo și Spider Man, și un urs panda, aveau tot felul de costumații trăznite. Două ore mai târziu mulți dintre ei erau cam căzuți la propriu, nu am văzut niciodață mai mare densitate de oameni afectați de aburii alcoolului pe metru pătrat. Ori au exagerat că doar o dată-i revelionul, ori nu sunt deloc obișnuiți cu alcoolul și i-a cam luat de cap. Nu știu cum o fi, cert e că îi va durea cu siguranță capul când s-or trezi.

Am dat tura până pe la ora 4 când mulțimea a început să se rărească, iar noi, terminând sticluța de sake, deja ne răceam. Ne-am gândit să mergem la hotel, să lăsăm bagajele și dacă om mai putea să mai ieșim pe undeva ca să prindem răsăritul aici, în Țara Soarelui Răsare, în prima zi a anului. Ne-am învârtit ceva în căutarea liniei de metrou care ne ajuta, greu când e totul scris în japoneză (de fapt nu eram noi obișnuiți, în perioada următoare ne-a fost foarte ușor să folosim transportul în comun), noroc că oamenii ăștia, deși foarte rar vorbesc engleză, sunt foarte dornici să te ajute, încercând chiar să te învețe japoneză dacă ar fi nevoie ca noi să pricepem. Am găsit linia Ginza, am luat și o hartă în limba engleză care ne va fi de mare folos, am cumpărat bilete de la automat și gata, în 40 de minute eram la hotel. Căldura din cameră ne-a cam tras către pat, așa că peste o oră am văzut răsăritul pe geam :) Era ora 7. Și ora la care în România se trecea în noul an, motiv să mai petrecem o dată revelionul cu cei de acasă, online. Noapte bună!

==Va urma!==