Prima parte aici.
Marocul e o țară măricică și am zis să nu ne limităm la Marrakech. Voiam tare mult să facem o excursie în deșert, plimbare cu cămilele pe dunele și înnoptat la cort alături de localnici. Din păcate temperaturile în această perioadă pe timpul nopții nu păreau cele mai atractive, în deșert scad până aproape de 0 grade noaptea așa că avem un motiv să revenim cândva.
Ne-am reorientat și am zis că avem destul timp pentru un roadtrip. Sunt 3-4 locuri de care citiserăm și pe care voiam să le vedem. Zis și făcut, luni de dimineață părăsim Riad Luzia și ne pornim la pas către locul de unde trebuia să preluăm mașina. Brusc parcă am pășit în altă lume odată ce am părăsit medina, orașul vechi. Totul era modern, străzile arătau altfel, oamenii erau îmbrăcați altfel, clădirile erau mai moderne, magazinele erau cam ca pe la noi. Am intrat astfel și în Marocul mai puțin tradițional, cel modern.
Pe la ora 15 ajungem la Casablanca, la timp că să prindem traficul comparativ cu al Bucureștiului la ora de vârf și ne ia ceva până ajungem la Moscheea Hassan II. Parcăm pe o străduță lăturalnică, un băiat vine și ne cere o taxă, nu primim bon bineînțeles, sigur ne-a mirosit că suntem turiști. Mergem să vedem a doua cea mai mare moschee musulmană din lume, după cea de la Mecca. Este impresionantă, decorată cu motive islamice, ca în filmele care se mai dădeau pe la televizor.
Suntem pe malul oceanului Atlantic așa că mai facem niște pași. 3 km mai încolo în zona La Corniche intrăm pe plajă. Doi băieți călare ne invită să dăm o tură cu căluții și abia scăpăm de ei mai ales că Irina apucase să le facă o fotografie. Le dau câteva monede, ei vor și mai mult că doar le-am pozat caii cu ditamai aparatul din dotare. Până la urmă scapăm. Se apropia apusul. Plajă era plină de băieți are jucau fotbal. Am observat că la ei fotbalul este foarte popular, pe la toate terasele televizoarele transmit meciuri și toți localnicii bineînțeles că știu de Hagi. Oceanul este liniștit și albastru, rece probabil.
Se apropia seara, iar noi mai aveam de mers până la locul de cazare așa că ne pornim după ce mai dăm 5 dirhami și pentru locul acesta de parcare, n-am scăpat nicăieri netaxați. Reușim ceva mai greu să intrăm pe autostradă, dar reușim, și ne îndreptăm către capitala Rabat. E aglomerație mare, sunt vreo 85 de km pe care îi facem într-o oră și jumătate și ajungem undeva în zona centrală, aproape de riadul pe care îl rezervasem. Nu putem intră cu mașina pe străduțele din centrul vechi așa că parcăm, luăm rucsacii și mergem la pas aruncându-ne ochii în stânga și-n dreapta după ce se mai vindea căci târgul era în toi.
La o tonetă se prepară un suc din niște bețe că cele de bambus pe care vânzătorul le introduce într-o mașină de dimensiunea și formă unui frigider, asemănătoare cu mașinile de înghețată care existau acum ceva vreme pe stradă. Din mașinărie curgea un suc, aflăm că materia primă este trestie de zahăr. Ni se dă să gustăm. E dulce și bun, zahăr în stare pură, lichidă. Luăm două pahare. Se apropia de ora 21 deci se cuvine să căutăm ceva de mâncat înainte de a merge la cazare, pentru că după ora 10 nu e prea recomandat să ieși pe străzi. Găsim o bodegă care avea și toaletă, pentru că nu toate au, mâncăm niște pește și tajjne cu vită (adică un fel de tocană), nu a fost cea mai bună mâncare, dar a ținut de foame.
Ne afundăm în labirintul de străduțe cu GPS-ul în mâna până ce găsim locul nostru de cazare. Batem la ușă, e lumină înauntru, dar nu răspunde nimeni nici măcar la cele 10 apeluri telefonice pe care le-am făcut. După un sfert de oră ne vedem nevoiți să renunțăm și să începem căutarea altei cazari. Irina propune să batem la ușa vecină, unde niște localnici ne răspunseseră politicoși și bine dispuși la întrebarea adresată mai devreme. Nu prea mă încântă ideea, cine știe unde mai nimerim, mai ales că împrejurimile pe aici nu par cel mai primitor și sigur loc. În drum spre mașină intrăm într-un hotel ce se ivise în cale, au locuri, însă nu prea ne place cum arată camera pe care o vedem, așa că mai încercăm.
Ne luăm mașina și mergem către Hotel Ibis, acolo sunt mai mereu locuri la prețuri și condiții decente. Dar când e să ai ghinion apoi ai, uite că nu e nimic liber. Suntem obosiți și cam apăsați de situația asta. Luăm loc pe canapeaua de la recepție, găsim un wi-fi și căutăm pe booking.com, dar nu găsim mai nimic care să nu fie în medina și care să fie deschis la ora asta. Întrebăm la recepție dacă știu vreun hotel prin zona, ne recomandă unul care e cam scump din ce vedem pe net, mult peste media prețurilor pe care le-am plătit până acum, dar cum nu prea mai era altă soluție, mergem. Facem formalitățile și primim un pat mare și o camera pe măsură. Noapte bună că a fost o zi lungă.
Prima dată poposim în parcul Chellah, unde sunt niște ruine ale construcțiilor de pe vremea romanilor și o grădina botanică interesantă, cu palmieri, portocali cu fructe coapte și cu pisici, multe pisici peste tot, foarte prietenoase, dornice de mângâiat. Aaa și niște păsări care aduc cu berzele și fac zgomot pocnind din cioc.
Apoi ne mutăm în apropiere, cu masina ca să mai dăm o moneda pe alt loc de parcare, la Mausoleul Mohamed V unde era înmormântat fostul lor rege. E o clădire albă cu simboluri islamice, păzită la poartă de doi soldați călare și la fiecare ușa de câte un tip din garda lor, frumos îmbrăcat. Afară sunt niște coloane de diverse înălțimi care creează un mozaic vizual plăcut. Facem câteva poze și aici, ne delectam cu fântâna arteziană și plecăm către un loc mai central, o zona veche cu case albastre de unde se zărea oceanul și plaja. Întâlnim și un grup de români care a sosit în momentul în care noi încercam să fotografiem o pisică; iar auzit spunând "ia uite cum fotografiază pisica, sper că nu sunt români" (mă rog, nu prea m-am prins care ar fi fost problema dacă eram români) moment în care Irina se întoarce și le răspunde că ba da, chiar suntem :))
Înainte de ora 13 ne pornim la drum că așa e în roadtrip, trebuie să te ții de un orar. Avem 250 de km până la Chefchaouen, orașul albastru. Vreo 100 de km au fost pe autostrada. Mașinuța asta a noastră ne cam chinuie pentru că luminile de avarie se aprind când vor ele și nu se opresc la apăsarea pe buton. Autostrada se termină, plătim taxa că aici e cam cu taxă pe autostrăzi, și ne punem pe vânat benzinării căci rezervorul s-a cam dus și ar fi mers și o cafea.
Drumul ne-a purtat prin sate sărăcăcioase și pe câmpuri înflorite, înverzite, este primăvară în toată regula. Oamenii cu măgari uneori nu stau călare ci cu picioarele de aceeași parte a bietului animal de parcă au ieșit cu canapeaua la plimbare. Găsim și benzinăria mult așteptată care e una mică, nu se poate plăti cu cardul, toaleta e rudimentară și nici vorbă de cafea. Dar surpriza a fost că s-au oprit avariile și nici că au mai pornit până la finalul zilei.Suntem într-o zonă de podiș, peisajul e asemănător cu cel din zona Brașov-Sibiu, verde, cu floricele și cu dealuri la orizont. Oprim și la cafea la un Petrom, au niște benzinării care se numesc la fel că la noi deși nu sunt românești.
După 5 ore de la plecarea din Rabat ni se arată orășelul albastru Chefchaouen. Casele sunt toate vopsite în albastru cu alb, înșirate pe un versant muntos pe unde străduțele sunt înguste și ni se intră cu mașina. Parcăm undeva mai jos și urcăm la pas pe străduțele pline de comercianți care nu mai erau deloc agresivi. Găsim cazarea, Casă Elias, și o gazdă foarte primitoare care ne prezintă casa și ne marchează pe hartă locurile importante din zonă. Ieșim să mâncăm la restaurantul Lalla care e la 10 metri de căsuța nostră, au mâncare tradițională bine gătită. Supă marocană, salată de dovleac și tajine cu miel și pui, plus ceaiul regal care a venit la finalul mesei, whisky marocan cum îi spun ei. Mai mult decât îndestulător și la un preț foarte bun. Camera nu se încălzise prea tare, sistemul lor de încălzire este doar unitatea de aer condiționat și aici nu prea face față fiind la altitudine mai mare decât în localitățile în care am dormit zilele trecute. Ne culcăm aproape îmbrăcați în patul de piatră. Da! Chiar era turnat din beton sub formă de pat, soclu peste care se așezase o saltea. Odihnitor, dar frig, ne-am felicitat că am ales să nu mergem în deșert cu cămilele și să nu dormim la cort peste noapte, însă nici aici nu suntem departe.
Nu uitați să vă abonați la pagina de Facebook sau la newsletter pentru a primi articolele următoare.
Marocul e o țară măricică și am zis să nu ne limităm la Marrakech. Voiam tare mult să facem o excursie în deșert, plimbare cu cămilele pe dunele și înnoptat la cort alături de localnici. Din păcate temperaturile în această perioadă pe timpul nopții nu păreau cele mai atractive, în deșert scad până aproape de 0 grade noaptea așa că avem un motiv să revenim cândva.
Ne-am reorientat și am zis că avem destul timp pentru un roadtrip. Sunt 3-4 locuri de care citiserăm și pe care voiam să le vedem. Zis și făcut, luni de dimineață părăsim Riad Luzia și ne pornim la pas către locul de unde trebuia să preluăm mașina. Brusc parcă am pășit în altă lume odată ce am părăsit medina, orașul vechi. Totul era modern, străzile arătau altfel, oamenii erau îmbrăcați altfel, clădirile erau mai moderne, magazinele erau cam ca pe la noi. Am intrat astfel și în Marocul mai puțin tradițional, cel modern.
Marrakech - Casablanca - Rabat
Semnăm hârtiile, verificăm mașina, are zgârieturi peste tot, minore dar muuulte, sper să nu avem probleme la returnare căci am lăsat un depozit consistent de pe card. Și pornim. Punem benzină și intrăm pe autostrada către Casablanca. Trei benzi, asfalt bun, viteza maximă 120 km/h. Peisajul este cum e la noi primăvară, soarele strălucește și ne cam încălzește în mașinuța asta la care aerul condiționat pare că nu face față. Punem muzică marocană la radio și Irina începe să citească ghidurile pe care le printaserăm de pe net. Traseul nostru va fi Casablanca, Rabat, Chefchaouen, Fez, Marrakech.
Pe la ora 15 ajungem la Casablanca, la timp că să prindem traficul comparativ cu al Bucureștiului la ora de vârf și ne ia ceva până ajungem la Moscheea Hassan II. Parcăm pe o străduță lăturalnică, un băiat vine și ne cere o taxă, nu primim bon bineînțeles, sigur ne-a mirosit că suntem turiști. Mergem să vedem a doua cea mai mare moschee musulmană din lume, după cea de la Mecca. Este impresionantă, decorată cu motive islamice, ca în filmele care se mai dădeau pe la televizor.
Suntem pe malul oceanului Atlantic așa că mai facem niște pași. 3 km mai încolo în zona La Corniche intrăm pe plajă. Doi băieți călare ne invită să dăm o tură cu căluții și abia scăpăm de ei mai ales că Irina apucase să le facă o fotografie. Le dau câteva monede, ei vor și mai mult că doar le-am pozat caii cu ditamai aparatul din dotare. Până la urmă scapăm. Se apropia apusul. Plajă era plină de băieți are jucau fotbal. Am observat că la ei fotbalul este foarte popular, pe la toate terasele televizoarele transmit meciuri și toți localnicii bineînțeles că știu de Hagi. Oceanul este liniștit și albastru, rece probabil.
Se apropia seara, iar noi mai aveam de mers până la locul de cazare așa că ne pornim după ce mai dăm 5 dirhami și pentru locul acesta de parcare, n-am scăpat nicăieri netaxați. Reușim ceva mai greu să intrăm pe autostradă, dar reușim, și ne îndreptăm către capitala Rabat. E aglomerație mare, sunt vreo 85 de km pe care îi facem într-o oră și jumătate și ajungem undeva în zona centrală, aproape de riadul pe care îl rezervasem. Nu putem intră cu mașina pe străduțele din centrul vechi așa că parcăm, luăm rucsacii și mergem la pas aruncându-ne ochii în stânga și-n dreapta după ce se mai vindea căci târgul era în toi.
La o tonetă se prepară un suc din niște bețe că cele de bambus pe care vânzătorul le introduce într-o mașină de dimensiunea și formă unui frigider, asemănătoare cu mașinile de înghețată care existau acum ceva vreme pe stradă. Din mașinărie curgea un suc, aflăm că materia primă este trestie de zahăr. Ni se dă să gustăm. E dulce și bun, zahăr în stare pură, lichidă. Luăm două pahare. Se apropia de ora 21 deci se cuvine să căutăm ceva de mâncat înainte de a merge la cazare, pentru că după ora 10 nu e prea recomandat să ieși pe străzi. Găsim o bodegă care avea și toaletă, pentru că nu toate au, mâncăm niște pește și tajjne cu vită (adică un fel de tocană), nu a fost cea mai bună mâncare, dar a ținut de foame.
Ne afundăm în labirintul de străduțe cu GPS-ul în mâna până ce găsim locul nostru de cazare. Batem la ușă, e lumină înauntru, dar nu răspunde nimeni nici măcar la cele 10 apeluri telefonice pe care le-am făcut. După un sfert de oră ne vedem nevoiți să renunțăm și să începem căutarea altei cazari. Irina propune să batem la ușa vecină, unde niște localnici ne răspunseseră politicoși și bine dispuși la întrebarea adresată mai devreme. Nu prea mă încântă ideea, cine știe unde mai nimerim, mai ales că împrejurimile pe aici nu par cel mai primitor și sigur loc. În drum spre mașină intrăm într-un hotel ce se ivise în cale, au locuri, însă nu prea ne place cum arată camera pe care o vedem, așa că mai încercăm.
Ne luăm mașina și mergem către Hotel Ibis, acolo sunt mai mereu locuri la prețuri și condiții decente. Dar când e să ai ghinion apoi ai, uite că nu e nimic liber. Suntem obosiți și cam apăsați de situația asta. Luăm loc pe canapeaua de la recepție, găsim un wi-fi și căutăm pe booking.com, dar nu găsim mai nimic care să nu fie în medina și care să fie deschis la ora asta. Întrebăm la recepție dacă știu vreun hotel prin zona, ne recomandă unul care e cam scump din ce vedem pe net, mult peste media prețurilor pe care le-am plătit până acum, dar cum nu prea mai era altă soluție, mergem. Facem formalitățile și primim un pat mare și o camera pe măsură. Noapte bună că a fost o zi lungă.
Rabat - Chefchaouen
În dimineață asta nu am mai auzit alarmă de chemare la rugăciune, dar am auzit Garmin-ul Irinei care sună indiferent de zi la 7:00. Pe la 8 jumate deja nu prea mai era nimic de mâncare la micul-dejun deși era genul ăla de hotel business cu multă mâncare. Ne împachetăm și pornim să vizităm ce are de oferit Rabatul. Înțelesesem că nu este prea turistic, dar sunt câteva obiective totuși.Prima dată poposim în parcul Chellah, unde sunt niște ruine ale construcțiilor de pe vremea romanilor și o grădina botanică interesantă, cu palmieri, portocali cu fructe coapte și cu pisici, multe pisici peste tot, foarte prietenoase, dornice de mângâiat. Aaa și niște păsări care aduc cu berzele și fac zgomot pocnind din cioc.
Apoi ne mutăm în apropiere, cu masina ca să mai dăm o moneda pe alt loc de parcare, la Mausoleul Mohamed V unde era înmormântat fostul lor rege. E o clădire albă cu simboluri islamice, păzită la poartă de doi soldați călare și la fiecare ușa de câte un tip din garda lor, frumos îmbrăcat. Afară sunt niște coloane de diverse înălțimi care creează un mozaic vizual plăcut. Facem câteva poze și aici, ne delectam cu fântâna arteziană și plecăm către un loc mai central, o zona veche cu case albastre de unde se zărea oceanul și plaja. Întâlnim și un grup de români care a sosit în momentul în care noi încercam să fotografiem o pisică; iar auzit spunând "ia uite cum fotografiază pisica, sper că nu sunt români" (mă rog, nu prea m-am prins care ar fi fost problema dacă eram români) moment în care Irina se întoarce și le răspunde că ba da, chiar suntem :))
Înainte de ora 13 ne pornim la drum că așa e în roadtrip, trebuie să te ții de un orar. Avem 250 de km până la Chefchaouen, orașul albastru. Vreo 100 de km au fost pe autostrada. Mașinuța asta a noastră ne cam chinuie pentru că luminile de avarie se aprind când vor ele și nu se opresc la apăsarea pe buton. Autostrada se termină, plătim taxa că aici e cam cu taxă pe autostrăzi, și ne punem pe vânat benzinării căci rezervorul s-a cam dus și ar fi mers și o cafea.
Drumul ne-a purtat prin sate sărăcăcioase și pe câmpuri înflorite, înverzite, este primăvară în toată regula. Oamenii cu măgari uneori nu stau călare ci cu picioarele de aceeași parte a bietului animal de parcă au ieșit cu canapeaua la plimbare. Găsim și benzinăria mult așteptată care e una mică, nu se poate plăti cu cardul, toaleta e rudimentară și nici vorbă de cafea. Dar surpriza a fost că s-au oprit avariile și nici că au mai pornit până la finalul zilei.Suntem într-o zonă de podiș, peisajul e asemănător cu cel din zona Brașov-Sibiu, verde, cu floricele și cu dealuri la orizont. Oprim și la cafea la un Petrom, au niște benzinării care se numesc la fel că la noi deși nu sunt românești.
După 5 ore de la plecarea din Rabat ni se arată orășelul albastru Chefchaouen. Casele sunt toate vopsite în albastru cu alb, înșirate pe un versant muntos pe unde străduțele sunt înguste și ni se intră cu mașina. Parcăm undeva mai jos și urcăm la pas pe străduțele pline de comercianți care nu mai erau deloc agresivi. Găsim cazarea, Casă Elias, și o gazdă foarte primitoare care ne prezintă casa și ne marchează pe hartă locurile importante din zonă. Ieșim să mâncăm la restaurantul Lalla care e la 10 metri de căsuța nostră, au mâncare tradițională bine gătită. Supă marocană, salată de dovleac și tajine cu miel și pui, plus ceaiul regal care a venit la finalul mesei, whisky marocan cum îi spun ei. Mai mult decât îndestulător și la un preț foarte bun. Camera nu se încălzise prea tare, sistemul lor de încălzire este doar unitatea de aer condiționat și aici nu prea face față fiind la altitudine mai mare decât în localitățile în care am dormit zilele trecute. Ne culcăm aproape îmbrăcați în patul de piatră. Da! Chiar era turnat din beton sub formă de pat, soclu peste care se așezase o saltea. Odihnitor, dar frig, ne-am felicitat că am ales să nu mergem în deșert cu cămilele și să nu dormim la cort peste noapte, însă nici aici nu suntem departe.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu.