1 ianuarie la Tokio
Ne-am pregătit, am zburat, am petrecut revelionul pe stil japonez, asta am scris în articolul anterior.Ne trezim decent pe ceasul românesc, pe la 6:30, ca tot omul. Aici însă era trecut de 13. Ne mai întoarcem și pe partea cealaltă și se face 3 după-amiază. Hai că dacă nu ne urnim se face din nou noapte. Pe la 4 reușim să ieșim cu gândul de a vizita un templul budist, cam asta fac japonezii în prima zi a anului, citisem noi în ghid. Și nu e numai acest obicei, el vine la pachet cu o groază de chestii specifice, n-am vrea să le ratăm dacă tot a fost să fie să ajungem aici tocmai de Anul Nou. Luăm metroul către Shibuya și apoi la pas spre Yoyogi Park unde este templul Meiji Jingu. Nici nu am apucat să mâncăm, dar lasă ca poate om mai prinde puțină lumină și apoi om avea timp și de asta. Un măr și o cafea cu lapte ar trebui să ne ajungă vreo 2 ore.
Multă lume mergea către acest loc. Intrarea în parc era marcată de un tori, adică o poartă specifică lor, unde încercăm să facem o fotografie care nu prea iese. Apoi mai găsim 3-4 astfel de porți și îmi iese și fotografia mult încercată. Uitasem să zic că văzându-i pe japonezi cum poarta acele măști peste nas și gură mi-am cumpărat și eu una ca să văd cum e și să îmi dau seama cum se simt purtând-o atâta timp. Am și eu una chipurile specială pentru mersul cu bicicleta prin oraș pentru a mai evita poluarea, dar nu prea mă împac cu ea. Cea japoneză pare mult mai ușor de purtat, și nu e deloc complicată, e doar o mască din aceea cum poartă medicii.
Când încercam să grăbim pasul ca să ajungem o dată la templu mai găseam câte ceva de fotografiat: ba niște butoaie de sake frumos pictate și povestea lor ce se trage încă din vremea împăratului Meiji, ba alte porți tori pe care lumina cădea mult mai bine, ba locul de intrare în templu unde oamenii se spălau pe mâini luând apă dintr-un bazin folosind un soi de polonice de lemn. Uite și templu! Pentru început am făcut și noi ce făcea toată lumea: am aruncat o monedă în fața templului, ne-am împreunat mâinile la piept și am făcut o plecăciune. Și vreo 20 de fotografii.
Apoi am mers în partea dreaptă unde erau căsuțe ce vindeau obiecte pe care japonezii obișnuiesc să le cumpere la intrarea în noul an: amulete cu semnificații diverse care le aduc noroc, dar nu așa un noroc oarecare ci împărțit pe domenii: sănătate, noroc, prosperitate, succes la examene, noroc la volan, sănătate pentru animăluțul de acasă, de toate pentru toți. Mai erau niște săgeti din lemn împodobite în fel și chip, bune și ele la casa omului în noul an. Citisem în ghid că este un ritual de a extrage un bilețel dintr-o urnă, bilețel pe care este scris un mesaj. Până să găsim acel loc, întâlnim niște mese cu alte tipuri de bilete pe care oamenii scriu mantre, rugăciuni, dorințe pentru noul an. Am scris și noi și le-am introdus într-o urmă, urmând ca în zilele următoare să fie duse în templu și sfințite. Abia aștept să se îndeplinească ce am scris acolo!
Am găsit și locul cu bilețelele, omikuji. Treabă stă cam așa: dai o monedă, 100 de yeni, agiți o cutie paralelipipedică din lemn în care sunt niște bețișoare asemănătoare unor scobitori foarte lungi și extragi unul dintre ele. Pe al meu era scris numărul 13. Acum o domnișoară îmbrăcată în kimono caută bilețelul cu nr. 13, norocos sper eu, și mi-l înmânează. Fac o plecăciune de mulțumire aplecându-ma puțin în față, și mă retrag curios și nerăbdător să îl citesc. Pare de bine, mi se cam potrivește. Irina este și ea mulțumită de al ei. După ce le facem o fotografie că să ne rămână amintire, le împachetăm și mergem să le agățam pe o sfoară, alături de multe altele puse astăzi aici. Foarte frumos, diferit de ce facem de obicei, asta e partea cea mai interesantă atunci când ajungi într-un loc cu o cultură cât mai diferită de cea de la noi.
S-a cam înserat și pe aici se închide. Mai avem un singur lucru de făcut, să cumpărăm și o săgeată din aia de lemn împodobită cu niște minuni colorate, ca să fie bine-bine în noul an. Și ne îndreptăm către ieșire cam înghețați și grăbiți să găsim ceva de mâncat că-i trecut de 8. Ajungem tot în zona Shibuya și intrăm într-un restaurant care părea cu specific local. Ne așezăm la o masă. După 5 minute în care încercăm să le explicăm că ce este pe masă nu ne aparține, că noi abia am venit și că vrem să comandăm ceva, timp în care apelăm și la limbajul non-verbal ca să le arătăm că trebuie să elibereze masa, reușim să primim un meniu, mai exact o tabletă de pe care comandai, și alegem câte ceva, așa după fotografii. Pe masă avem un grătar cu o mini-butelie portabilă pe care punem la fript vreo 4 peștișori pe care îi primim ca și aperitiv. Vin și supele, consistente, castroane mari, cu tăiței, că așa este aici, aveam să ne obișnuim. Și mă pun pe deprins tehnica mânuirii bețișoarelor, mi-au cam alunecat, mi-am strâns degetele în fel și chip, dar până la urmă am reușit să mănânc toți tăițeii. Iar în următoarele trei săptămâni am schimbat de vreo 3 ori tehnica, dar am ajuns la un nivel de manevrabilitate acceptabil. Mâncatul cu bețișoare a început să îmi placă.
În vizită la curtea împăratului
Pe 2 ianuarie japonezii au ocazia să vină la Palatul Imperial unde împăratul Akihito iese la balcon să îi salute și să le ureze un an bun. Este o ocazie aproape unică, doar de ziua conducătorului statului nipon se mai întâmplă acest lucru. Așa că dacă tot am ajuns la Tokyo de Anul Nou am zis să nu ratăm ocazia să participăm la această manifestație, mai ales că înțeleg că e printre ultimele dați când Akihito iese în public, anul următor în aprilie dorind să se retragă din motive de vârstă înaintată, va avea 85 de ani la acel moment.Zis și făcut, ne trezim prea de dimineață, cred că diferența de fus orar are un cuvânt de spus aici. Pe la 4 dimineața nu mai aveam somn, ne mai întoarcem de câteva ori pe fiecare dintre părți, dar nema, hai sus! Mai răsfoim ghidurile, strângem ușurel bagajul căci va trebui să ne mutăm la un alt hotel astăzi, și coborâm la micul-dejun. Aici o doamnă la vârsta a treia ne întâmpină de parcă am fi de-ai casei, cu plecăciuni, atât de cald că parcă ne-am cunoaște. Este doamna care are grijă de servirea micului-dejun, dar se comportă de parcă am fi ajuns în propria-i bucătărie. Ne prezintă mâncarea, ne arată de unde să luăm vasele, totul în japoneză căci foarte rar se întâmplă ca japonezii să îți vorbească în limba engleză. Ne servim cu de toate, avem opțiuni atât europene clasice (și plictisitoare) cât și meniu japonez, la care ne abonăm. Și mai punem o porție că prea e bun. Tehnica învățată ieri încă e de actualitate, acum chiar dacă avem și furculiță pe masă nici nu mă gândesc să o folosesc, bețișoarele sunt foarte bune. Nu e rău să capăt deprinderi noi.
Discutăm la recepție și putem lăsa bagajul aici până după-amiază, ca să nu îl cărăm după noi până ce vom putea să ne cazăm dincolo. Și ieșim. Soare, senin, vreo 7 grade, răcorel la umbră, dar plăcut. Și nemaipomenit pentru a face poze, chiar suntem norocoși să avem o așa vreme în ianuarie. Ne îndreptam către parcul unde este Imperial Palace, e ușor de reperat pe hartă, e cea mai mare oază verde. Pe drum ne rupem gâtul uitându-ne la clădirile astea înalte.
La palat organizare maximă. După ce traversăm strada ne așezăm la o coadă bine delimitată unde înaintăm greoi, dar înaintăm. Nimeni nu taie rândul deși ar fi loc suficient să o facă, nimeni nu pare deranjat de așteptare. Sunt japonezi de toate vârstele, care au stegulețe în mână și așteaptă. După vreo jumătate de oră ajungem la controlul bagajelor, prezint rucsăcelul și mi se verifică, apoi sunt scanat cu o baghetă electronică. Și găsim alte cozi, se creaseră vreo 14 culoare delimitate cu gărdulețe unde lumea se așează în liniște și așteaptă. Și așteaptă. Și așteaptă. Din marea mulțime pleacă pe rând câte două din șirurile formate, interesantă tehnică de a controla mulțimea. Ne uităm cum pleacă fiecare rând, noi îi vedem mai mult pe cei care vin de la intrarea cealaltă a parcului. Este chiar un rând special pentru cei cu cărucioare care pleacă mai des. Așteptăm vreo oră și ceva, timp în care nimeni nu a protestat și nu a încercat să sară rândul. Dacă cineva obosea sau nu mai voia să stea ieșea frumos din rând și făcea cale-ntoarsă. Mi-a plăcut.
Pe la ora 1 se pune și rândul nostru în mișcare și înaintăm în marea de oameni fără îmbulzeală. Ne mai ia vreo 20 de minute să urcăm dealul, să traversăm podul și să ajungem în fața palatului. Aici era înghesuială, fiecare dorea să prindă un loc cât mai bun pentru a-l vedea pe împărat. Punem obiectivul tele și așteptăm ora 13.30 când familia imperială iese din nou la balcon, salutând publicul care face mare gălăgie și agită stegulețele. Cu greu reușesc să prind un cadru, noroc cu zoom-ul acesta imens.
Ne îndreptăm către ieșire ca să facem loc și celorlalți oameni care vor veni, mai sunt încă două saluturi pe ziua de azi. Și ne mai ia o oră ca să părăsim parcul. Plecăm către Shiba Park, locul unde este un templu foarte vechi, de pe la anul 1600, dar reconstruit de mai multe ori din motive de cutremure, incendii și război. În drum ajungem și la parcul Hibiya, un loc tare interesant, o oază de verdeață de dimensiunile Cișmigiului, între o mare de zgârie nori din sticla și oțel. Probabil că în zilele lucrătoare la prânz e plăcut să lași biroul pentru câteva minute de relaxare.
Și ajungem la templu. La intrare oamenii trag cu mâinile către ei fumul ce iese dintr-un altar unde se ard betișoare parfumate, apoi intră, aruncă un bănuț, fac o plecăciune cu mâinile împreunate la piept și se roagă. Unii dintre ei merg chiar mai în față, se descalță, și îngenunchiază lângă călugării care cântă, bat gongul și fac tot felul de ritualuri a căror semnificație nu o cunosc deocamdată. Dar e frumos să îi privești.
Mergem și alături, este un alt templu, mai mare. Apoi cumpărăm câteva amulete norocoase. Luăm una și pentru Mutz, căci așa cum spuneam au și pentru animaluțele de companie.
Se lasă seara și temperatura scade vertiginos după apusul soarelui. Ne îndreptăm către hotel, luăm bagajul și ne deplasăm 1 km mai încolo, la hotelul care avea să ne fie casă pentru următoarele trei săptămâni. Noapte bună că a fost o zi lungă.
La lucru cot la cot cu japonezii
De miercuri 3 ianuarie am început lucrul, că doar acesta a fost motivul pentru care am venit aici. La 7 dimineața trag draperiile din camera de hotel, suntem la etajul 12 și soarele e deja sus, ceva mai sus ca noi. Îmi arunc ochii pe trotuarul din față și stupoare, nu e aglomerat, nici o creștere comparabilă cu ziua de ieri. Mai târziu aveam să aflu că și azi este zi liberă în Japonia. Noah bine, las’ că deschidem noi anul de muncă în Tokyo.La micul-dejun mă întâlnesc cu colegii, facem plinul, dăm și pe la cafeneaua din colț unde alimentăm, și plecăm către birou. Pustiu, clădiri înalte, foarte înalte, toate goale. Ajungem in 5 minute și ne petrecem următoarele 30 cu formalitățile de intrare, pașaport, dat cu degetul de 3-5 ori pe un dispozitiv pentru citirea amprentelor, securitate nu glumă! Apoi muncă, muncă, pauză de cafea pentru a mai pune sângele în mișcare căci în data room nu e cea mai plăcută temperatură, muncă, prânz, muncă, muncă, hotel.
Totuși sunt și aici chestii interesante, există viață și printre reprizele de stat cu capul în monitor, una dintre ele fiind prânzul. Dacă luni era închis cam totul și am ajuns să mâncăm la un restaurant chinezesc din zonă, un tofu într-un sos uleios, un fel de tochitură de pe la noi, dar cu carne ’falsă’, alături de un bol de orez desigur, zilele următoare au fost net mai bune. Am găsit un restaurant micuț unde în prima zi am văzut și cum făceau tăițeii, care avea niște supe absolut minunate. Numai supe, că așa fac ei, un lucru, dar bun. Indiferent ce comandai primeai un bol mare de supă cu tăiței, plus ce era specific acelui fel. Și apă, un pahar cu apă cu cuburi de gheață, n-am să înțeleg vreodată de ce, este iarnă! Acest restaurant avea să devină preferatul meu în materie de ciorbe în Tokyo.
Continuu am avut cu toții o senzație de frig general, și la așa-zisul birou, și pe stradă, și la restaurant chiar. Iar unii dintre ei, mai ales fetele, nu purtau șosete sau aveau unele scurte. Desigur că erau și destui îmbrăcați bine, ca pentru 5-7 grade Celsius.
Începând cu ziua de joi diminețile s-au aglomerat. Pe trotuare vedeai oameni îmbrăcați în negru, purtând de obicei cămașă albă și nelipsita cravată, cu o geantă pe umăr, o treime dintre ei cu mască din aceea albă textilă la gură, mergând grăbit către birou. Noi n-am folosit metrou, dar am observat seara cum e pe acolo, e destul de aglomerat, dar nu de speriat. Sunt și stații pline însă, cele care fac legătura cu gările sau unde se intersectează mai multe linii.
Într-una din seri am ajuns în zona Shynjuku pentru că ne înscrisesem la un tur ghidat de 2 ore unde un tip mai deschis către străini decât japonezii obișnuiți ne-a prezentat poate cea mai animată și pitorească zonă a capitalei Japoniei, seara. Corporatiștii care reușesc să părăsească biroul la o oră decentă vin aici împreună cu colegii, beau și mănâncă ceva, participă la una-două sesiuni de karaoke, d-astea. Am aflat cum interacționează ei unii cu alții, că există baruri speciale pentru băieți și pentru fete, separate, unde colegii vin împreună cu șeful lor pentru a “li se testa abilitățile de socializare”. Am găsit și locuri bune de mâncat, locuri de care turiștii află mai greu, dar unde vin localnicii și prețurile sunt mai mici comparabil cu ceea ce primești, așa că după terminarea turului am încercat și noi un astfel de local că nu mai mâncasem de la prânz.
Vineri seara am ajuns în zona pieței de pește, pe care este interesant să o vezi dimineața devreme atunci când comercianții licitează pentru peștele adus și își umplu galantarele pentru ziua ce urmează. Irina pusese deja ochii pe un restaurant unde se prepara sushi și unde oamenii stăteau la coadă pentru a intra. Aici trebuie să fie ceva bun, așa că după 30-40 de minute de stat la coadă am prins un loc chiar la bar, în fața noastră fiind bucătăria, deschisă, la vedere. Practic feliuțele de pește crud se tranșau în fața noastră și tot acolo se împachetau bucățelele de sushi. Am stat vreo două ore și eu aș mai fi rămas tot atâtea pentru că mi se părea fascinant cum acei bucătari cu cămăși albe și cravate peste care purtau un halat tot alb, se mișcau ca niște roboței, continuu, fără a da semne de oboseală, și păreau că se bucură de ceea ce fac (la intrarea unui client nou strigau tare ceva, de acolo din fundul sălii de unde se aflau, de se auzea în toată incinta; habar n-am ce ziceau, dar probabil că era un fel de salut de bun-venit și poftă bună).
Nu uitați să vă abonați la pagina de Facebook sau la newsletter pentru a primi articolele următoare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu.